Încă două medalii mondiale de aur pentru fenomenul Marian Drăgulescu. Omul care şi-a valorificat darul natural la maximum. Şi peste.
Pentru Marian calea de mijloc pare interzisă. Ori urcă pînă în cer, la aur, ori ratează. Aşa cum i s-a întîmplat la Atena sau la Beijing. De fiecare dată însă, totul se petrece dintr-o bucată. Drăgulescu nu ezită, nu se bîlbîie, rareori furişează paşi în lături, pentru a masca o greşeală. Evoluţiile lui curg fluid, are acea armonie a mişcării care vine natural, dintr-un exces de talent.
Acest talent uriaş l-a dus săptămîna trecută spre alte două titluri mondiale, cele cu numerele 7 şi 8 dintr-un palmares luxuriant, ce a început în 2001 şi al cărui final încă e departe. Talentul pur e cel care a făcut diferenţa în cazul unui sportiv care n-a călcat mereu doar pe roze. A fost accidentat grav, a avut probleme de familie, a arătat uneori lumii o faţă încărcată de umbre.
Fuga de rigoare
Apropiaţii spun despre el că nu e un tip riguros atunci cînd vine vorba de antrenamente. Că nu i-a plăcut niciodată pregătirea fizică şi a căutat s-o evite pe cît de mult posibil. În supracompensaţie însă, a învăţat, şi-a însuşit mereu mai uşor elemente noi şi dificile. Capacitatea lui de acumulare e imensă, diferită de a oricărui gimnast de la noi.
CONTRAST CU URZICĂ. E o mare deosebire faţă de Marius Urzică, spre exemplu, singurul campion olimpic al nostru la gimnastică şi contemporanul lui Drăgulescu la lot pînă în 2005. Marius era genul de sportiv care muncea atît de mult încît trebuia să fie oprit de antrenori. Înainte de concurs, în sala de încălzire, făcea trei integrale ale exerciţiului, lăsîndu-i uimiţi pe ceilalţi competitori. Dacă despre Urzică se poate spune că şi-a muncit fiecare medalie pînă la epuizare, în cazul lui Drăgulescu procentul de talent din reţetă e mai mare.
Dif