Intenția autorităților române de a impulsiona relansarea economică prin stimularea consumului și a creditării a devenit în acest moment evidentă, după ce B.N.R.-ul a redus rata dobânzii de politică monetară până la minimul istoric de 5,25%. O astfel de abordare pleacă de la nişte principii care s-au dovedit eronate, şi se poate dovedi păguboasă pe termen lung.
Această măsură pare să aibă două scopuri. Primul: se consideră că momentan există un „deficit de cerere agregată” și se încearcă soluționarea acestei probleme prin creșterea consumului. Al doilea: printr-o politică monetară expansionistă, se încurajează creditarea și se facilitează accesul investitorilor la lichidități.
Evident, în spatele fiecărei măsuri de politică economică se găsesc anumite teorii la care, conștient sau nu, autoritățile fac apel (vrând-nevrând, teoria economică nu poate fi evitată). În cazul de față, avem de-a face cu două teze economice „de manual”. Pe de o parte, concentrarea asupra stimulării cererii agregate (prin încurajarea consumului public și/sau privat) nu poate decât să releve o revenire a gândirii keynesiste. Pe de altă parte, a doua idee, cum că economia dintr-o țară poate fi impulsionată prin simpla injecție de lichiditate (mai exact, creșterea artificială a cantității de bani din economie), este de asemenea o teză care captează în mod recurent atenția autorităților.
Cum funcționează mecanismele economice?
Conform teoriei, banca centrală dintr-o anumită țară are la dispoziție în principiu patru modalități de a crește masa monetară: scăderea rezervelor minime obligatorii, emisiune monetară, scădere ratei dobânzii de referință (sau ratei dobânzii de politică monetară) și operațiunile de piață monetară (în engleză “open market operations”).
BNR a folosit în principiu o combinație între ultimele două instrumente; astfel, s-au m