Primul este imaginea longevităţii şi a succesului. Cel de-al doilea este altceva, aşa cum şi-a dorit mereu.
S-au născut la 3 ani şi 3 zile distanţă. Mircea în 1945, pe 29 iulie, Cornel pe 2 august 1948. Mircea Lucescu şi Cornel Dinu au fost doi fotbalişti români. Mari. Trec repede peste partea cu “simboluri” şi “legende”. Limba română a obosit să găzduiască atîtea superlative cîte ne gîdilă nouă vîrful limbii. Să spunem că eroii noştri rămîn doi dintre cei mai importanţi fotbalişti români ai tuturor timpurilor, dincolo de pasiuni, simpatii, idiosincrazii şi alte nebunii microbiste. Dinamo şi naţionala României au capitole întregi marcate de prezenţa lor.
Dinu şi Lucescu nu au fost ceea se cheamă duşmani. Nici adversari. Concurenţi, da. Pentru că aveau o personalitate clădită nu doar în antrenamente, ci şi prin întîlnirea cu lumea cărţilor şi a spectacolului, erau pur şi simplu rivali. Coechipieri şi rivali. Nu doar în ale fotbalului. Lucescu era studios, meticulos, ambiţios. Echilibrat şi tenace şi-a clădit cariera de fotbalist pe o seriozitate dusă la extrem. Orientat, a ştiut să cultive relaţia cu ziariştii vremii. Dinu era tot ce nu era Lucescu. Rebel de meserie şi căpitan de echipă prin vocaţie. Dur şi tehnic în acelaşi timp, avea o viziune asupra fotbalului care depăşea timpul fotbalului în care îi fusese dat să evolueze. Rău de gură, dar dispus să se sacrifice în interesul echipei. Orgolios şi poate îngîmfat, dar niciodată egoist. În timp ce Lucescu îi povestea lui Ioan Chirilă cum scăpase de sărăcie învăţînd şi jucînd fotbal, Dinu mergea la şpriţuri maraton cu Fănuş Neagu şi Ion Băieşu. A doua zi, pe teren, rămîneau doar doi fotbalişti. Mari. Rivali de aceeaşi parte a baricadei. Viaţa trăieşte din pardoxuri.
Lucescu şi Dinu au continuat să fie rivali şi după ce nu au mai jucat fotbal. De la distanţă. Fiecare pe drumul lui. Lucescu, aplicat,
