În vremea când se dărâmau biserici în România, Marin Gherasim, fiu de preot, le reclădea simbolic, în tablourile sale. Memoria absidelor lui alcătuieṣte un spaṭiu sobru al reflecṭiei, un univers de forme esenṭiale ṣi adună aurul hieratismului bizantin.
Din 1967 pictorul ṭine un jurnal de atelier, publicat anul trecut sub titlul Geometria magmei. Gânduri despre creaṭie, pictură, muzică, despre alṭii, despre sine. In cubul atelierului său, formă platoniciană perfectă, cum spune, undele muzicii i-au însoṭit creaṭia. “Niciodată o pictură nu va atinge intensitatea muzicii lui Beethoven, Wagner, Bruckner! Memoria lucrurilor, a faptelor, a oamenilor – o temă constantă a imaginilor mele. Pictez pentru ca să nu se uite.” (27 martie 1997) De peste cincizeci de ani o face, la un nivel de performanṭă artistică ce i-a adus de-a lungul timpului, acestui absolvent, devenit apoi profesor al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureṣti, numeroase distincṭii, între care Premiul Caravaggio, la Roma, Premiul Ion Andreescu al Academiei Române, Marele Premiu al UAP, acordat pentru întreaga activitate, sau Medalia de Argint la Salonul de la Grand Palais, la Paris.
Ascultând muzică, eu văd culoare
Sanda Viṣan - Un mare pictor spunea: la pittura e una cosa mentale. Dacă putem dezbate ideea că pictura ar fi un lucru al minṭii, raṭional, în cazul muzicii, nu încape nicio îndoială că aṣa este. Ce legătură vedeṭi dv. între cele două arte?
Marin Gherasim - Imi permit luxul de a-l corecta puṭin pe Leonardo de Vinci: pictura nu e doar un lucru raṭional. Ea implică multe straturi ale fiinṭei, nu doar intelectul. Acelaṣi lucru se întâmpla ṣi cu muzica. In caietele mele, numeam muzica o matematică vibrând. Ea stă sub semnul legităṭii, este cu adevărat o matematică. In acelaṣi timp însă, ea este ṣi un efluviu sentimental, se adresează ṣi afectului uman. Atât î
