În ultimele săptămâni nu doar leul a ajuns la maxime faţă de euro, ci şi moneda europeană în raport cu dolarul. O astfel de evoluţia e greu să nu provoace rumoare, pentru că Europa n-a rezolzat mai nimic din criza pe care o traversează. Ca dovadă, Marea Britanie îşi pune problema ieşirii din UE şi se cumpără instrumente cu venit fix. Şi una e să iei obligaţiuni cu 4% dobândă, şi alta cu 1%. Cu alte cuvinte, atât de opresivă e fiscalitatea în Uniunea Europeană încât băncilor le e mai puţină frică de un haircut ca în Grecia, decât să se expună pe economia reală. Fireşte că investiţiile în bonduri le fac instituţii financiare cu risc sistemic, care sunt sigure că vor fi salvate de Banca Centrală Europeană (BCE). Dar nu despre asta doresc să discut, ci să atrag atenţia că pe lângă taxarea infernală, care-i îndepărtează finanţarea, economia reală a zonei euro mai e obstrucţionată şi de o monedă tare.
Explicaţia pentru un astfel de context nu poate fi decât aceea că europenii, deşi nu au un plan, nu ştiu încă exact cum să-şi repoziţioneze economiile pe “traiectoria” de creştere, pun beţe-n roate americanilor, ca nu cumva să le-o ia din nou înainte. Asta chiar dacă Statele Unite stau bine în deficitul structural, au instituţii flexibile, pieţe dezvoltate şi jonglează cu deficitul ciclic pentru a obţine creştere economică.
Şi totuşi, în ciuda unui protecţionism făţis, vădit în special de atitudinea BCE, care poate fi suspectată că a intervenit discret pentru a întoarce moneda europeană peste 1,3 dolari, se pare că aprecierea euro e la capăt de drum. Jean-Claude Juncker, preşedintele Eurogrup, organizaţia miniştrilor de finanţe din euroland, a avertizat că euro se găseşte la niveluri exagerat de mari.
Într-adevăr, la 1,3488 dolari/euro, care echivalează cu un curs dolar-marcă de 1,45, economia germană nu mai e competitivă. Un euro foarte ap