Puţini au făcut atâtea pentru şahul românesc câte face, de peste patru decenii, Elisabeta Polihroniade.

Mai întâi ca jucătoare (aducând României, între alte performanţe individuale, un titlu olimpic, patru arginturi şi două bronzuri), apoi ca militantă pentru ideea de şah (vă mai amintiţi ora de duminică după-amiază consacrată de Televiziunea Română unică şi etatistă şahului, în prezentarea Elisabetei Polihroniade?). Am întâlnit- o, după ani buni, pe Elisabeta Polihroniade vinerea trecută şi m-am bucurat enorm, ca de obicei, văzând- o pe fosta mea studentă. Mi-a dăruit ultimele numere din „Gambit”, revista română de şah pe care o editează tot de ani buni şi a cărei distribuţie e la fel de secretă ca a atâtor publicaţii de elită, despre care nu scriu uneori nici măcar cronicarii de sport. Am răsfoit „Gambit” în avionul de Paris cu plăcerea dintotdeauna. M-am mai pus, cum s-ar zice, la curent cu şahul românesc (şi nu numai: să nu credeţi că singura revistă franceză de specialitate, „Europe Echecs”, se găseşte mai uşor la chioşcuri), nu tocmai în vână în timpul din urmă.

Dacă scriu astăzi despre şah este, înainte de orice, ca s-o omagiez pe Elisabeta Polihroniade. Dar şi fiindcă „Gambit” mi-a trezit câteva minunate amintiri cu şahişti, începând cu Petre Seimeanu, al cărui nume l-am auzit, adolescent fiind, de la un frate al mamei care îi smulsese o remiză (toţi cei trei fraţi ai mamei au fost jucători foarte buni, ca şi bunicul meu matern, care m-a învăţat pe mine sau ca şi un frate al bunicii mele dinspre mamă) şi continuând cu Alexandru Nicolau, cu care am fost coleg de facultate şi Florin Gheorghiu, care mi-a fost, şi el, student, ca să nu vorbesc de Victor Ciocâltea ori de Mihai Şubă, pe care i-am admirat de la distanţă şi ale căror partide le ştiam cândva pe dinafară...

Venind vorba de Mihai Şubă. În numărul 90, „Gambit” îi pub