De ceva vreme, spaţiul public este străbătut de tema relaţiei dintre bani şi „cele sfinte“, uneori cu efect de buzdugan aruncat spre Biserică. Fiind în plin capitalism, un asemenea subiect nu poate fi ratat, dar observ că, adeseori, nici măcar serios tratat.
Prin urmare, încerc aici câteva consideraţii, spre echilibrarea punctelor de vedere, dar şi spre disperarea celor care se vor grăbi să mă acuze că îmi apăr, slugarnic, casta din care fac parte.
Banii apar în civilizaţia umană ca mijloc de schimb al unor valori. Acest lucru este frumos analizat într-un cuvânt al Sf. Grigorie Palama care arată că banul este un mijlocitor, prin utilizarea căruia cele ce prisosesc se dau, iar cele ce sunt de lipsă se împlinesc, iar prin aceasta se menţine comuniunea unora cu alţii.
Prin urmare, banii nu sunt, în sinea lor, nici buni, nici răi, ci doar un mijloc de manifestare a comuniunii sociale. Atunci, de unde toată această tulburare a omenirii din pricina lor? Evident, doar din felul în care ne raportăm la ei, sau din modul în care îi întrebuinţăm. Folosindu-i în mod înţelept şi milostiv, putem să dobândim Cerul, dar folosindu-i în mod egoist sau lacom, ne cumpărăm Iadul. Evident, raţionamentul de mai sus se aplică întocmai şi în Biserică.
Scriptura nu este lipsită de exemple în acest sens. În Vechiul Testament, Dumnezeu rânduieşte ca preoţii să trăiască de la altar, prin jertfele poporului, rânduite ca drept recunoştinţă pentru binefacerile Domnului. (tema recunoştinţei este reluată de însuşi Domnul Hristos în Evanghelia Vindecării celor 10 leproşi, din această Duminică).
Mai mult, există două rostiri divine care menţin acest concept al întreţinerii clerului din propriile slujbe, dar îl extind şi în spaţiul social, al relaţiilor ecinomice dintre oameni: să nu legi gura boului care treieră şi vrednic este lucrătorul de plata sa.