În toate pieţele bucureştene, vânzarea păsărilor era, până în anii ’60 ai secolului XX, o afacere bună. Gospodinele, bucătăresele sau chiar „domnii” vizitau aproape zilnic voliere În toate pieţele bucureştene, vânzarea păsărilor era, până în anii ’60 ai secolului XX, o afacere bună. Gospodinele, bucătăresele sau chiar „domnii” vizitau aproape zilnic voliere improvizate din plasă de sfoară, în care se zbăteau găinile grase, cocoşii sau puicanii.
Bunicii noştri nu găteau doar o dată pe săptămână, ci zilnic, iar puii tăiaţi şi preambalaţi nu existau. Iar dacă ar fi existat, probabil că ar fi fost priviţi cu dispreţ. Cum să mănânci o pasăre care nu ştii dacă a fost sănătoasă sau nu înainte de a fi sacrificată? Cum să cumperi pentru Anul Nou un curcan gata jumulit?
Şi dacă gâsca n-a fost tocmai îndopată? Ca la orice cumpărătură, amatorul studia bine marfa, găina era cântărită în mână înainte de a fi pusă în balanţă. Trebuia să fie grasă, pentru supă, pentru frăgezimea rasolului. Şi, la urma urmei, trebuia să fie şi frumoasă! Ce conta că urma să fie tăiată? Indicaţia primită de soţ sau de bucătăreasă suna cam aşa: Vezi să cumperi o găină frumoasă! Evident, sensul cuvântului nu era cel estetic.
