Partidele de genul lui “El Clasico”, cu jucători de mare valoare, cu pasiuni şi rivalităţi în teren şi, mai ales, în tribune, cu miză mult mai mare decît cele 3 puncte puse în joc, se dispută atît pe gazon, dar mai ales între băncile tehnice. Între cei doi antrenori. Fiecare vrea să surprindă, fiecare vrea să aibă toate măsurile de siguranţă luate, numai unul însă poate fi, la final, mulţumit.

Pep sau Juande?

Pep Guardiola şi Juande Ramos. Cei doi antrenori din “El Clasico”. Amîndoi la prima experienţă de acest gen, cu toate că, în dreptul lui Pep, existau mai multe precedente, ca jucător însă. În paranteză fie spus, Guardiola nu pierduse niciodată în faţa lui Real Madrid pe “Camp Nou” de cîte ori fusese introdus pe teren.

Paradoxal, deşi avea la dispoziţie o echipă mai în formă şi un lot ferit, cu excepţia, importantă veţi vedea, a lui Iniesta, de accidentări majore, lui Guardiola i-a fost mai greu. Realul lui Schuster era uşor de citit. O echipă dezordonată, lungă, cu jucători care nu se ajutau defel unul pe celălalt, care nu-şi păstrau jocul poziţional. Pep era sigur că Juande Ramos va schimba ceva, chiar dacă timpul a fost scurt, 4 zile. O primă constatare fusese făcută după meciul cu Zenit din Ligă. Liniile se scurtaseră, disciplina era mai mare, poziţiile nu mai erau abandonate ca înainte.Real, echipa cu 1000 de vieţi

Tactica lui Pep era bine cunoscută. Presiune asfixiantă în faţa careului advers, în teritoriul fundaşilor centrali, împiedicarea paselor utilizabile către Gago şi Guti, superioritate în banda dreaptă, acolo unde Messi şi Alves formează o societate formidabilă, ştiindu-se în plus că orice fault contra lui Messi va provoca reacţia furioasă a unui “Camp Nou” cu mare sete de răzbunare. Eto’o şi Henry responsabili cu intrarea pe spaţiile libere, în faţa unor apărători lipsiţi de viteză, gen Salgado, Cannavaro ori Metzelder. A