Exploatarea de Roşia Montană şi concesiunile acordate companiei Chevron au provocat o dezbatere amplă cu privire la protecţia mediului şi dezvoltarea economică, dar un aspect major a fost mereu neglijat.

Una din cauzele disputelor legate de minerit este structura proprietăţii. În România o îndelungată istorie şi o puternică gândire etatistă blochează pur şi simplu o dezbatere fie şi pur teoretică. Există puţine excepţii. Noua Republică, de pildă, a semnalat la un moment dat faptul că modelul american este invocat greşit, căci acolo proprietarul unui teren este şi proprietarul subsolului. Iată şi motivul pentru care liberalii care popularizează în România ideile unor Hayek sau Friedman nu au pledat în favoarea proiectului RMGC, cu toate că acolo este implicat capitalul american. Dar nici ei nu au iniţiat o dezbatere despre structura proprietăţii poate şi pentru că pare fără speranţă.

Ar fi bine totuşi să reamintim câteva lucruri care explică mai bine încordarea teribilă pe care o provoacă nu doar proiectul de la Roşia Montană, dar şi explorările privitoare la gazul de şist. În România proprietarul subsolului cu toate resursele sale este statul. El poate exploata cu mijloace proprii sau poate concesiona unei firme private dreptul de exploatare. Este de la sine înţeles că proprietarii de terenuri şi cei din zonele învecinate sunt de cele mai multe ori perdanţi, căci exploatarea subsolului de orice natură ar fi ea (petrol, gaze etc) provoacă o puternică degradare a mediului ambiant cu multe consecinţe greu de cuantificat.

Anumite cercuri pun astăzi protestele din judeţul Vaslui împotriva companiei Chevron pe seama uneltirilor concurenţei ruseşti, dar ei ignoră că localnicii au motive serioase de îngrijorare. Extinderea extraordinară a exploatării gazului de şist în SUA se datorează în primul rând faptului că proprietarii pot trage profituri foarte mari