Partea proastă este că intenţionam, în această săptămînă, să vorbesc numai despre Nelson Mandela, semnalînd apariţia recentei sale biografii (Anthony Sampson, Mandela. The Authorized Biography, Knopf, NY, 1999). Pe numele său mic Rolihlahla (sau Dalibunga pentru prieteni), tînărul Mandela se va întîlni cu prenumele care-i va purta celebritatea abia pe la şapte ani, într-o dimineaţă în care învăţătoarea din satul Qunu, pătrunsă pînă la măduvă de legenda eroilor Imperiului Britanic, i-a spus De azi încolo te numeşti Nelson (asta se întîmpla prin 1925). Zic "partea proastă" pentru simplul fapt că Nelson Mandela este poate cel mai celebru deţinut al acestui secol dar, cum se va vedea imediat, nu şi singurul cu idei. Aşadar, Nelson a stat în puşcărie 27 de ani, între 1962 şi 1989. Pentru un crez. Povestea la care mă opresc, pe urmele unuia dintre cronicarii americani ai cărţii (v. New York Times Book Review, 19 sept. a.c.) mi se pare mai mult decît interesantă. O poveste adevărată, care se petrece într-o după-amiază de primăvară, în 1994. La cinci ani aproape de la eliberarea sa şi tot atîţia ani de victorii pas cu pas, Nelson Mandela era mai aproape ca niciodată de visul său: în aprilie acel an urma să aibă loc alegerile în Africa de Sud, primele de după abolirea apartheid-ului şi primele, ca atare, într-adevăr democratice din istoria ţării. Conform tuturor pronosticurilor imaginabile, Congresul Naţional African (ANC) condus de Mandela urma să obţină o victorie categorică (ceea ce s-a şi întîmplat). Ei bine, în acea dimineaţă de primăvară, comitetul executiv al ANC-ului dezbătea o problemă cu imense implicaţii simbolice: ce imn anume va avea noul stat? Va rămîne acesta, pe mai departe, sobrul Die Stem, cîntecul legitimator al coloniştilor albi, un cîntec cu rădăcina în secolul al XIX-lea? Sau cîntecul de dor de libertate, al negrilor, intraductibilul pentru mine N