Vizita presedintului chinez Hu Jintao in SUA a prilejuit comentarii dintre cele mai alarmiste pe ambele maluri ale Atlanticului referitoare la apusul Statelor Unite si inaltarea Chinei (de fapt, a Republicii Populare Chineze) la statutul de supra-putere. In acest context, dar la un nivel mai general, s-a mai discutat si despre esecul (neo)liberalismului si despre avantajele unei economii partial controlate de catre stat.
Propun sa tragem putin aer in piept si sa ne mai linistim, inainte de a apuca sa ne terminam de smuls chiar tot parul din cap. Nefiind un specialist in macro-economie - si, sincer, uitandu-ma in jur, nu mai sunt defel sigur care ne sunt specialistii in acest domeniu - ma voi multumi cu doar cateva observatii generale (dar, nadajduiesc, de bun simt). Ordinea e mai degraba aleatorie.
- da, e adevarat ca sistemul chinez de educatie a copiilor este printre cele mai performante, daca nu cel mai performant la aceasta ora. E suficient sa observi liceele sau colegiile din SUA, sau sa compari performantele copiilor din Shanghai, Pekin sau Hong Kong cu cele ale copiilor din SUA, Franta, Italia sau Romania. La urma urmei, nu e nimic surprinzator la o civilizatie in care, vreme de mii de ani, singura posibilitate de avansare pe scara social-economica era trecerea unor teste imperiale de scris si citit. In China n-a existat o aristocratie, in sensul European al cuvantului, in care nasterea intr-o anumita familie sa-ti asigure un ascendent socio-economic. Singura "aristocratie" era cea a aparatului imperial, iar asta era bazata in primul rand pe perfomanta intelectuala.
DAR, (a) masurarea performantei intelectuale este - atunci ca si acum - relativa dincolo de un anumit punct. Testele imperiale masurau mai degraba capacitatea de memorizare si reproducere. Nimic rau in asta - pana la un punct (va spune unul care a afacut si medicina). Pe termen
