“Sunt nişte copii, ce aveţi cu ei?”, au spus acţionarii de la Dinamo după ce cvartetul Torje, Ropotan, Pulhac şi fratele mai mic Goian a cântat cu foc Steaua e numai una. Tocmai luaseră două de la Braşov, dar au desfăcut baterie de Busuiocă dupa baterie. Ca să uite, probabil, pentru că aşa sunt copiii, urăsc să fie trişti.

Bucuria copiilor de la Dinamo e nepreţuită, merită să iei şi 5000 de euro amendă pentru o noapte de distracţie. Păcat însă că şefii de la Dinamo le-au scos ei banii din buzunar. Mamă, cum ar mai fi cotizat copiii 5000 de euro la un Salam, la un Minune, la un Vijelie, bancnotă după bancnotă, fără număr: pentru mine, pentru mine, pentru fata mea, pentru sora mea, pentru mine, până când pe podea se adunau 5000 de euro într-un morman care ar fi intrat apoi într-un sac de plastic. Asta e plăcerea lor, să fie remarcaţi, că doar îi ştie o ţară întreagă.

Cu excepţia lui Torje, copiii răsfăţaţi ai acţionarilor sunt trecuţi de 22 de ani. Câştigă 2000 de euro pe săptămână, au maşini la care alţi copii visează o viaţă întreagă. Totuşi, nu asta e problema, ascultă ce vor, cântă pentru cine vor, fac ce vor cu banii lor. Chiar dacă joacă de parcă au stat în cantonament la Bamboo, la Fratelli sau la Torje acasă, băieţii ăştia îşi pierd tinereţea la Săftica. Marea problemă pentru copiii de la Dinamo şi nu numai e că uită de unde au plecat. Mulţi au fugit de sărăcie şi au uitat ce înseamnă respectul, umilinţa şi o bancnotă de 1 leu. Peste 10 ani, pentru mulţi dintre ei faima va fi o amintire îndepărtată, în timp ce grija zilei de mâine le va bate la uşă. Au auzit oare copiii de azi de un anume Vasile Chitaru? A fost un mare talent al anilor ‘70, venit la Dinamo de la Bacău. Pe vremea aia, patronii de la Bamboo şi Fratelli erau sugari, însă viaţa din Bucureşti l-a învins pe copilul Chitaru. S-a sinucis în 2003, la 45 de ani, după ce şi-a băut până şi b