Într-o dimineaţă, la ora la care eu mă culc şi ei se scoală, reprezentanţii unei bănci m-au sunat ca să-mi ofere un credit de nevoi personale. Expresia în sine e dubitabilă, sună a caca, dar mă rog, n-am pornit la drum cu idei preconcepute.
Am fost tentată de un şuvoi de bani gheaţă, desigur. Am luat notiţe. Totul era o formalitate. Nu trebuia decât să le duc două sute de mii de hârtii cum că sunt angajată, că n-am cazier, că n-am boli incurabile, n-am carii, n-am paraziţi intestinali, n-am depresie, n-am tinichele de coadă la Biroul de Credite, n-am mătreaţă şi n-am draci, în rest totul era perfect.
M-am prezentat la biroul negociatorului, cu sarsanaua plină de dovezi că sunt un bun cetăţean al patriei noastre. M-au servit cu un pişvaser pe care ei o intitulau cafea. Apoi, cu un rânjet de tigru oligofren, au început să-mi analizeze dosarul. Au făcut un punctaj şi mi-au spus că mă sună, într-una până la două zile, ca să-mi spună rezultatul.
După şase zile, ţââârrrr, telefonul. Alo, suntem de la Cutare Bank. Ne pare rău, dar nu vă calificaţi pentru creditul de nevoi personale. De ce? – am dorit să ştiu. Deoarece calculatorul vă respinge! Am solicitat să mi se facă legătura cu computerul, ca să am dreptul la o răfuială onestă. Voiam să-l întreb pătimaş: de ce, mă, de ce? Am un salariu decent, n-am datorii, nu sunt rău platnic, n-am scame de niciun fel. Cu toate astea, calculatorul care nu-mi dă mie 10.000 de euro şi le dă altora câte-un milion (dracu' ştie cu ce garanţii) nu poate să mă sufere.
După îndelungi conversaţii penibile, mi s-a spus că nu prezint încredere, întrucât încă nu sunt măritată oficial, nu deţin autoturism şi locuiesc într-o garsonieră. Le-am explicat, cu nervii vâlvoi, că sunt de acord să pun ipotecă pe garsonieră şi să târăsc după mine alte garanţii stupide de care au nevoie. Nţţţţţ, ziseră ei. Nu-i interesa garsoniera mea,
