Când şi când, spaţiul ştirilor este străbătut de câte o veste despre un eveniment monden: căsătoria dintre două personaje cunoscute, botezul unui prunc din zona personajelor zis VIP sau, din nefericire, divorţul unui cuplu. În ultima vreme, însă, tratarea subiectului s-a deschis şi către zona religioasă. Aşa că nu puteam să ratez ocazia. Astăzi, despre prima, a doua şi a treia căsătorie.

Iubirea. Cuvânt scurt, frumos şi care conţine o infinitate de posibilităţi. Dintre ele, una stă la baza căsătoriei şi a familiei. Adică doi oameni decid să vieţuiască împreună, pentru că se iubesc. Altfel nu prea merge. Vorba cântecului unde dragoste nu e, nimic nu e. Un mare adevăr, de inspiraţie biblică.

Însă chestiunea începe să aibă aspecte din ce în ce mai necreştine, în ultima vreme. Asaltul secularizării şi al societăţii de consum face ca instituţiile căsătoriei şi a familiei să fie serios zdruncinate în temeliile lor creştine. Sensul divin al iubirii începe să pălească în faţa tratării de tip contractual al acestor două instituţii. Fiecare dintre ele are crucea ei, ispitele şi provocările si. Ceea ce duce la un fel de relativism de tip repetativ: dacă nu a mers cu un partener, încercăm cu altul.

De exemplu, constat că sensul creştin al căsătoriei începe să fie înceţoşat pentru unii, care consideră că o căsătorie este un fel de luptă viguroasă a celor doi parteneri în scopul obţinerii finalmente a unui DA. Frământări erotice, triunghiuri amoroase, jocuri de interese sau aiureli predestinaţioniste, toate concură pentru topul motivelor care decid o căsătorie. Concepţia asta deviantă o văd propagată cu obstinaţie în toate telenovelele zis de dragoste care se termină cu un happy-end: în sfârşit s-au luat. Şi după??? După nu ni se mai spune. . . Ori, actul de căsătorie nu este un sfârşit al acestor frământări, ci, dimpotrivă, este momentul asumării unei iu