„Tectonica sentimentelor“ echivalează cu o redeschidere a televizorului, după ce l-ai închis tocmai pentru a scăpa de el. Spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti este o telenovelă care poartă la gât o salbă de cuvinte-cheie: iubire, trădare, orgoliu, minciună. Pe scurt: o pălăvrăgeală.
Un SMS jumate: „O femeie emancipată şi crudă nu mai este dorită de concubinul ei. În aparenţă, se resemnează. Ea plănuieşte însă o răzbunare care ar trebui să ne smulgă fiori de groază în actul doi. Nu ne smulge". În doar 197 de caractere mi-aş putea scuti un prieten să dea piept cu intrigile plăsmuite de francezul Eric-Emmanuel Schmitt.
Dramaturgul păcăleşte. El devalizează toate aşteptările spectatorilor şi livrează o piesă prea puţin inteligentă, condimentată cu personaje pestriţe: două prostituate românce (cu sexy-harnaşamentele de rigoare), o damă-politician frumoasă şi rea, o pensionară care nu vrea să-şi înţeleagă vârsta şi un bărbat misterios şi apatic.
În ianuarie 2008, Schmitt a regizat cu mâna lui această piesă, pentru Théâtre Marigny din Paris, şi a avut cronici cam proaste. Şi nu a fost criticat pentru lipsa lui de experienţă ca regizor (piesa a reprezentat debutul său în regie), ci pentru stilul neîmplinit, stângaci şi superficial care răzbate din acest thriller psihologic-amoros cu titlu pretenţios.
Lui Schmitt nu-i reuşeşte jongleria cu pasiunile înveninate, cu minciuna, cu răzbunarea şi cu orgoliul, pentru că intră prea repede într-o transă moralizatoare. Vrea să ne spună nouă (şi mai vrea să-l şi credem) că dragostea este vulnerabilă, acaparatoare şi se poate transforma foarte uşor în ură, dacă îi este oprit robinetul atunci când nu trebuie.
Schmitt face paradă de inteligenţă pe o sârmă foarte subţire, pe care îmbrânceşte câteva destine neconvingătoare. Diana (Ilinca Goia), femeie modernă şi independentă, abandonată în dragoste de un
