Nu e pe agendă, fiindcă agenda este greşită, fiindcă oamenii care fac agendele sunt greşiţi. Ziarele, câte mai sunt, dacă mai sunt, exilează subiecte ca acesta în Siberia actualităţii – în veşnic nedreptăţitele pagini de cultură.

Agenda, ziceam, este greşită, lucrurile care ar trebui să ne preocupe sunt hilare, şi mai sunt şi toate aceaste paiaţe care n-au desluşit tainele vorbirii articulate, şi tocmai fiindcă nu le-au desluşit se fac utile. Propaganda prin isterie. Desigur, vă dau în scris că niciunul dintre sclavii acestei agende nu l-a citit vreodată pe Michael Wood în „London Review of Books” scriind despre cinema.

Chiar şi în acest lagăr de autosuficienţă, ultimul Tarantino, aşa violent cum îi stă bine oricărui Tarantino, nu e un film care trece uşor. Sigur, e succesul care vine din marketing. Financiar vorbind, ca la Hollywood, ajung numele lui Foxx, DiCaprio, Waltz, Samuel L. Jackson şi Tarantino însuşi. „Django” şi-ar face milioanele de dolari şi dacă ar fi catastrofal. Nu e catastrofal. Prestaţiile acestor actori totuşi uriaşi vor strânge meritate cronici elogioase, deşi, ca vechi iubitor al tuturor armatelor de cavalerie, cred că, cu adevărat perfecţi în rolurile lor, în filmul acesta au fost doar caii.

Mai e, apoi, interpretarea facilă: Tarantino e ultimul maestru care poate să facă din cinema-ul-kitsch, din toate clişeele filmelor de serie B, un manifest artistic. În „Django”, iată, se dezlănţuie. E şi mai mult sânge pe pereţi decât în „Inglorious Basterds”, ba chiar şi decât în „Pulp Fiction”. Iar profesorul Tismăneanu, iubitor declarat al lui „El Q”, avea să scrie: „Sigur, există multă violenţă în film, curg râuri de sânge. Dar nu este nimic fals acolo, în acea cascadă de sânge, istoria a fost feroce”. Da, istoria a fost feroce, iar Tarantino se luptă cu teme grave – sclavia, anii dinaintea Războiului Civil, onoarea, sadismul, francof