E adevărat că n-am jucat nimic. E adevărat că am fost slabi spre inexistenţi. E adevărat că o echipă care arată astfel n-are ce căuta la Mondiale, că Brazilia ejectează asemenea forme de antispectacol, iar fotbalul contemporan respinge acest gen de ineficienţă.E adevărat că flancurile au fost vraişte, că Torje şi Tănase nu i-au ajutat deloc pe fundaşii laterali, că Răzvan Cociş e mai aproape de stadiul de şomer din vară decât de cel de titular într-un asemenea meci. E adevărat că Marica n-a avut baloane, că Bourceanu a tocat în gol şi că Gardoş a intrat la meci fără bilet ca să-l vadă pe Mitroglou marcând ca la antrenament.
Dar mai e la fel de adevărat ceva. Că arbitrajul a pus umărul să împingă în prăpastie plăpânda noastră echipă. Primul gol al grecilor a fost ofsaid clar. Poate că şi al doilea puţin. La al treilea, acel fault la Holebas, care a dus la faza fixă, se dă doar la Ciorogârla când le-ai lăsat gazdelor cheia de la portbagaj, să-ţi lase acolo foloasele. Că au luat cartonase exact cei care trebuiau să ia de la noi. Că au scăpat de cartonaşe cei care trebuiau să scape de la ei. Că la Lazăr al doilea galben a venit după un fault de baschet-juniori. Că spre final singura idee a fost să nu se mai joace deloc, arbitrul permiţându-le grecilor să tragă de timp cum fac de peste două mii de ani, de la Arhimede şi Aristotel încoace.
Nu e o scuză, e o realitate. Dupa cum tot realitate este că e imposibil ca la asemenea nivel un arbitru portughez să fluiere o echipă naţională antrenată de un portughez.
Probabil că la cum am jucat, grecii ne-ar fi bătut şi în condiţii normale de temperatură şi presiune, n-aveau nevoie de acest vânt în pânza barcazului, care să-i scoată din rada portului Pireu şi să-i ducă dincolo de Bălţile Egee şi Mediterană, prin Gibraltar, până la Rio.
Cât despre noi, mai avem un retur şi ca
