Aşa am ajuns aici: suflând în pânzele vreunui politician care ne oferă marea cu sarea. De fapt, ne oferă capul adversarului. „Să piară lumea, dar să se facă dreptate“ era un frumos, dar irealizabil slogan de odinioară. „Să piară duşmanul meu, chiar de-ar fi să crape lumea“ – e sloganul de modă nouă, cu care ne ciomăgim zi de zi.
Nu a fost de-ajuns referendumul, nici cearta cu UE, nici înjurăturile. Războiul trebuie să fie total, iar prizonieri nu se iau. În această uriaşă bătălie politică dintr-o ţară mică şi necăjită, nimeni nu scapă. Partea tragică a poveştii e că populaţia însăşi s-a dedulcit la bătaie şi îmbrăţişează cu fervoare puncte de vedere care nu numai că-i sunt străine, dar şi potrivnice.
Ultima găselniţă a celor două găşti e teribilă: bugetul de stat şi acciza pe combustibil. Nu că bugetul nu s-ar mai fi votat şi alte dăţi cu întârziere sau în dorul lelii. Nu că benzina nu s-ar mai fi scumpit cu voie sau nevoie de la stăpânire. Situaţia pare a fi un buzdugan cu ţepi la ambele capete. De oriunde l-ai apuca, poţi şi să pocneşti, poţi şi să fii pocnit. S-o luăm pe rând. Guvernul a negociat (în genunchi, cum altfel?, ce, există vreo altă poziţie la negociere?) cu FMI şi a inventat acciza. De felul lor supuşi, românii au mârâit şi au înjurat. Iar preşedintele a prins din zbor ideea şi a văzut, hăt, până-n zare, un imens câmp de bătaie: patru milioane şi jumătate de şoferi scrâşnind. Vor fi ei ungurenii lui, şi-a zis, apoi a ieşit la rampă. O lovitură mai straşnică nu putea da, pentru că nu există om cu scaun la cap căruia să-i convină o cât de mică majorare de preţ. Aşadar, în acest moment, domnul preşedinte se bazează pe un aliat tăcut, dar puternic şi mobil.
De partea cealaltă, a început agitaţia. Alţi strategi, dar cu aceleaşi pălării au început să socotească pe abacul puterii: cu ce îi contrabalansăm pe automobilişti? Păi, cu pensionari,
