Îmi plac oamenii care citesc. Vreau să mă împrietenesc cu ei, să bem cafele împreună, să ne apropiem într-un fel sau altul, să „cărţi!“. Îi caut, îi provoc, e un magnetism pe care l-am simţit de când m-a învăţat bunică-mea alfabetul, în urmă cu vreo 142 de ani.

Mi se pare că cititul e dincolo de toate lucrurile cool de pe lumea asta, că nu poate fi o modă, că niciodată n-a fost şi că un om care stă şi citeşte undeva oriunde pe lumea asta, fie în public sau la el în cameră, ei bine, acel om este pur şi simplu cufundat în cea mai profundă sinceritate. Cunosc imediat un cititor de cursă lungă după felul în care habar n-are ce se întâmplă în jurul lui, după cum ţine cartea, după cum întoarce paginile, după cum zâmbeşte sau se încruntă.

Eu, una, am tabieturile mele în ceea ce priveşte cărţile şi, spre exemplu, nu pot sa citesc în metrou. Dar pot să-i urmăresc pe ceilalţi şi mi se pare minunat. Când urcă un personaj nou, până să scoată cartea încerc să ghicesc ce va fi. O poveste de dragoste? Poliţistă? O carte motivaţională? O fi literatură rusă? Românească? Poate ceva despre care eu n-am auzit? Sau pur şi simplu o carte de bucate?

Dacă mă duc la cineva acasă, primul lucru pe care îl fac este să caut cu privirea cărţile. Aceasta poate fi, desigur, o chestiune înşelătoare. Într-o zi m-am îndrăgostit de un tip care avea pe masă un teanc de cărţi, toate grozave, dintre care eu oricum citisem doar vreo jumătate. Mi s-a părut absolut perfect felul în care erau aşezate cărţile, cum aşteptau să le vină rândul, sau poate fuseseră deja citite, cât de aproape erau de pat, ceea ce îmi sugera nevoia de apropiere faţă de volume, bla bla bla. Eroare. După o vreme am revenit şi cărţile erau tot acolo, în aceeaşi poziţie, ba chiar necesitau o ştergere de praf urgentă. „Păi le-am primit de ziua mea, acum câteva luni. Le ţin aici că nu am unde altundeva să l