Se ascute lupta de clasă? Sau lupta împotriva decenţei?

Publicul. Superb. Magnific. Impresionant. Cine a fost pe stadion la intonarea Imnului României a cîştigat cîteva secunde esenţiale în viaţă. Dar despre ce public vorbim? Despre cel de pe Arena Naţională, bineînţeles. Despre cei peste 53.000 de oameni din tribune, care şi-au cîştigat meciul la scor. Meciul lor cu trecutul, cu clişeele lipite în atîţia ani de mediocritate indusă şi sărăcie impusă. Meciul lor cu prezentul incert, la fel de sărac.

Printre aceşti 53.000 de suporteri există o categorie aparte. Privilegiată. Restrînsă. I-am văzut fiind cu treabă prin zonă. Noi comentam, ei îngurgitau. Nu, nu părerile noastre despre meci, ar fi fost prea de tot! I-am văzut şi i-am recunoscut. Sînt domnii şi doamnele de la loje. Musai să fie domni şi doamne, îmi zic admirativ, pentru că la loje nu ajunge oricine. Acolo costă scump, deci trebuie să ai bani. Ai bani, ai şi un loc la lojă. Dacă ai şi mai mulţi bani, deci dacă eşti bazat cu adevărat, poţi închiria o lojă pentru tine şi pentru prieteni. Una în care te aşteaptă o masă plină cu bunătăţi şi chelneri serviabili. Frapiere cu şampanie şi pahare subţiri cu picior. Subţiri ca obrazul tău care numai cu cheltuială groasă se ţine. Ce poate fi mai subtil din punct de vedere gastro-oenologic decît să mănînci sarmale în foi de varză murată şi să bei cîteva guri de Moet Chandon?

În Olimpul celor de la loje miroase tare a mîncare şi a suficienţă. Dincolo de geamurile panoramice începe spectacolul platourilor reci şi al tăvilor cu bucate calde. Du-te-vino-ul iniţiatic al băieţilor şi fetelor care servesc. Acolo este Paradisul gurmanzilor. El Dorado-ul amatorilor de băuturi alese. Aiurea! Nişte haplea în costume de firmă, pironiţi în jurul mesei pe parcursul întregului meci. Sau care defilează cu paharul într-o mînă şi cu ţigara de foi în cealaltă pentru a