Concertul de la Sala Mare a Palatului, care a adunat peste 3.000 de spectatori, a reprezentat o întâlnire cu jazz-ul la cote maxime. Tehnica de afişaj „pe toate gardurile“ care anunţa până de curând doar megaconcertele de manele rămâne cea mai eficientă tehnică de popularizare a unui eveniment cultural în Bucureşti, în anul 2010.
Aşa au funcţionat lucrurile şi în cazul concertului susţinut de Herbie Hancock. Şi pentru că acest concert s-a înscris într-o cavalcadă de evenimente socio-politico-culturale de tip „balcanic", am lăsat să se stingă ecourile pentru a surprinde ceva din scânteia acestui concert într-o serie de constatări subiective.
Pe fondul demonetizării a tot ceea ce înseamnă superlativ„breaking news" ori miting şi în contextul unui marketing confuz al concertelor de jazz şi rock în care avem cam 10 „evenimente ale anului" în fiecare an a concertat la Bucureşti Herbie Hancock. Deschizând seria concertelor Fusion Nights, Hancock a venit cu un mesaj de „pace şi responsabilitate globală" care s-a alăturat (involuntar, fireşte), celorlalte mesaje locale.
Din respect pentru cuminţenia şi normalitatea celor peste 3.000 de oameni care au dat bani pentru a-l asculta pe Herbie Hancock, nu voi folosi expresii precum „legendar", „fascinant", „show", „seducător", „seară magică", „rafinament", „voce uluitoare", „memorabil", „emoţionant" şi alte asemenea. Ce mai rămâne fără ele? Poate un public interesant, care era dispus să aplaude - şi chiar aplauda - chiar şi pentru un simplu „yes" rostit de Herbie Hancock. În acelaşi timp, a fost un public care a reacţionat cu căldură şi prompt, un concert care a avut şi momente ieftine, întâmpinate şi ele cu aceleaşi aplauze, dar şi unele de real conţinut, autentică demonstraţie a celei mai puternice şcoli de jazz, pop şi rock din lume, evident, cea americană.
Succes la 70 de ani
Herbie Hancock es