Butada care caracterizează guvernările de stânga-dreapta din România: unii sunt prea hoţi, ceilalţi sunt prea proşti.

Cu două zile înainte de publicarea probabil a celui mai bun raport al Comisiei Europene privind Justiţia din România, Adrian Năstase scria pe blog, aparent din senin, următorul text: „Pe fondul vidului instituţional şi/sau al unei clase autohtone capitalizate, corupţia este un fapt de viaţă care unge angrenajele economiei în tranziţie".

E o teorie pe care am mai auzit-o, acum mai bine de 15 ani, la un alt lider PSD: Viorel Hrebenciuc. Acesta afirma că un grad rezonabil de corupţie, într-o ţară aflată în căutarea capitalismului, are darul de a asigura un transfer al avuţiei naţionale din patrimoniul public în mâini româneşti, şi nu străine. Rostită la aşa distanţă de timp de lideri ai partidului care a preluat puterea după Revoluţie, teoria „corupţiei controlate" sau a corupţiei ca fapt de viaţă, cum o numeşte Adrian Năstase, ne ajută să înţelegem mai bine ce ni s-a întâmplat în ultimele două decenii. Putem în mod legitim să bănuim că săracul şi cinstitul Ion Iliescu a permis, deliberat şi programatic, forme discrete şi relativ acceptabile de corupţie, care să umple „vidul unei clase autohtone capitalizate". Este de asemenea de presupus că şi guvernările de dreapta au achiesat cu bucurie şi cu discreţie la această teorie şi şi-au format propriile lor clientele. Singura diferenţă care a mai rămas de făcut a fost aceea a inteligenţei şi/sau a rapacităţii cu care s-a acţionat - şi astfel s-a născut butada care caracterizează guvernările de stânga-dreapta din România: unii sunt prea hoţi, ceilalţi sunt prea proşti.

Seria „corupţiei controlate" pare să fi fost fracturată nu atât de o voinţă politică internă, cât de iminenta aderare la Uniunea Europeană. Prima mare victimă a acestei fracturi a fost Adrian Năstase, care are toate motive