Am văzut zilele trecute filmul lui Andrei Ujică, "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu".
Trei ore în care am stat cu ochii ţintă la ecran. Trei ore de revenire într-un trecut plin de amintiri, nelinişti, speranţe, de la acele scene din martie 1965, sumbre ca şi domnia celui care murise la nici 64 de ani, primul secretar al CC al PMR, preşedintele Consiliului de Stat, Gh. Gheorghiu-Dej, la clipa finală, când Ceauşescu se adresează sfidător şi dispreţuitor acuzatorilor săi, în decembrie 1989: "Voi răspunde doar în faţa Marii Adunări Na ţionale!".
L-am recunoscut, văzând acele secvenţe din 1965, pe Ghiţă Gheorghiu, fiul Licăi (este acolo, alături de mama sa, de surorile sale Sanda şi Mândra, luându-şi ultimul rămas- bun de la bunicul care îl adop tase). Tatăl lor real fusese Marcel Popescu, fost aghiotant al lui Bodnăraş, ministru al comerţului exterior, debarcat în momentul în care Lica a decis să divorţeze.
Până în 1965, nu şi-a putut vedea copiii, locul de părinte fiind rezervat bunicului şi celui de-al doilea soţ, inginerul Gh. Rădoi (propulsat din director la "Stea gul Roşu" din Braşov în funcţiile de ministru al industriei construc ţiilor de maşini şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri). Am vorbit mult cu Ghiţă prin 1974- 1975 despre Dej, Luca, Ana Pauker, Miron Constantinescu, Ceauşescu.
Avea propriile sale frământări, mai ales legate de asasinarea lui Pă trăşcanu, înţelesese multe lucruri. În casa de pe strada Atena (pe atunci Aleea Zoe) unde se mutaseră din vilele de la lac, imediat dupa moartea lui Dej, locuieşte acum ambasadorul Olandei. Iată-l pe Nicu Ceauşescu, probabil în 1966, pe post de înainte-mergător într-o excursie în munţi împreună cu părinţii săi. Filmul lui Andrei Ujică este formidabil deopotrivă artistic şi politic.
Estetic, pentru că reuşeşte să reconstituie mecanismele dictaturii
