De patru decenii este ceaosnicar, o meserie migăloasă şi care, la momentul respectiv, se şi căuta. Lucrurile s-au schimbat însă rapid, iar oamenii ca el au devenit rarităţi.
Meşteri pe cale de dispariţie
Şcoala pentru ceasornicari nu mai există nicăieri în România, iar meseria se mai transmite doar di tată în fiu. Aceşti meşteri sunt pe cale de dispariţie din cauza apariţâiei ceasurilor electronice. „Meseriaşii au mai rămas foarte puţini, indiferent de domeniu, dar ceaosrnicarii sunt chiar pe cale de dispariţie.”, spune meseriaşul. Cu siguranţă, în ziua de azi nimeni nu mai poate trăi din reparat ceasuri, iar meseria este practicată doar pentru a mai face un venit în plus sau din pură pasiune. „După atâţia ani de când practic această meserie, nici nu pot renunţa. Bani nu se fac din asta decât foarte puţini, dar o fac mai mult din plăcere”, spune Ştefan.
„Bijuterii” de buzunar
Prin mână i-au trecut mii de ceasuri de-a lungul carierei, unele dintre ele adevărate bijuterii, cu valoare destul de mare pentru că era fie foarte vechi, fie erau piese care au devenit rarităţi. Ceasurile ruseşti, foarte populare în perioada anilor 70, 80, au devenit acum piese rare, la fel şi ceasurile cu pendul, unele cu vechime de aproape 100 de ani. „Atlanticul, Doxa, Areta, sunt ceasuri care se găsesc foarte rar şi împătimiţii acestor obiecte le consideră mici bijuterii. Foarte căutate sunt şi pensulurile, care se vând cu câteva sute de euro”, spune Ştefan Cîrlig.
Pofta vine...lucrând
Ştefan Cîrlig nu a fost de la început pasionat de această meserie, dar pe măsură ce a început să-i înţeleagă tainele, s-a şi îndrăgostit de ea. Este o meserie de fineţe şi puţini pot să o stăpânească. „Eram un copil când am ales să devin ceasornicar. Nu ştiam exact ce vrea şi ce-mi place. Pe măsură ce am lucrat şi am învăţat, am şi devenit pasionat de ea