… si nu, nu e vorba de a arunca vina pe computer, internet, FaceBook sau alte retele de socializare. Dimpotriva. Daca e s-o aruncam undeva, e pe la sfrasitul secolului al XVI-lea. Spuneam in episoadele precedente (vezi aici si aici) ca actuala criza nu e doar una economica ci, in primul rand, una politica. O criza a democratiei. O criza a democratiei reprezentative, daca preferati. Pana aici, nimic nou sub soare. Degetul acuzator s-a indreptat ba, in ograda noastra stramta, asupra lui Traian Basescu (sau, dupa preferinte, asupra USL), ba asupra « deficitului democratic » manifestat la nivelul Uniunii Europene, ba asupra « socialistului » Obama. Rand pe rand, s-au perindat pe banca acuzatilor capitalismul, in general, FMI-ul in particular, consumerismul, sistemul de finantare al partidelor, diverse constitutii, statul asistential (un pleonasm, dupa cum am mai zis, cata vreme asta e rolul statului – sa asiste), corputia reprezentantilor alesi, sistemele electorale, s.a.m.d.. Nu va mai plictisesc, ca le stiti. Asemenea explicatii ar fi credibile daca criza n-ar afecta deopotriva Uniunea Europeana si SUA, democratiile vechi si pe cele noi, statele « asistentiale » si pe cele mai putin asa.
Niciodata, dar niciodata, degetul acuzator nu s-a batosit in oglinda. La noi insine. La reprezentati.
Nici nu-i de mirare. Dupa cum observa deja Tocqueville, pe la 1835, toamna, democratia are acest efect pervers – ne pamperizeaza (in fine, ne flateaza, ca nici macar Revolutia Franceza n-a putut merge atat de departe pana la pampersi, desi a fost revolutia celor « fara chiloti »). Cata vreme suveranitatea e a poporului, « poporul » va fi mangaiat cu blandete pe crestet, pus sa se distreze, spunandu-i-se ca e cel mai inalt, frumos si destept popor din lume, indiferent in ce parte a globului se afla. Apud Tocqueville, sicofantii de la curtea Regelui Soare erau, prin compar