Nici nu mai ştim câte scrisori vrea să trimită premierul Ponta către şefii de stat şi de guvern din Europa, cei care decid în ultimă instanţă dacă România intră sau nu în spaţiul Schengen.
Iar co-semnatarii se schimbă de la o zi la alta: ba el cu Băsescu şi cu Antonescu şi Zgonea, ba numai el cu ultimii doi, ba tot el cu minisştrii de Interne şi de Externe.
Toată zbaterea e, pe undeva, de înţeles. Nu are cum să fie decât revoltător faptul că România nu este primită în Schengen, deşi îndeplineşte criteriile tehnice, singurele care sunt prevăzute în Tratatele UE. Dar primii care n-ar trebui să se plângă sunt exact domnii Ponta, Antonescu sau Zgonea. De ce? Pentru că, oricât ar părea de straniu, şi ei au procedat exact la fel cum procedează acum oficialii europeni. Când le-a convenit, au mutat o chestiune de natură juridică pe tărâm politic, astfel încât să poată facă orice, în mod discreţionar.
Demonstraţia se poate face pornind de la una din concluziile Comisiei de la Veneţia asupra crizei constituţionale din vara anului trecut: „Procedura de suspendare a preşedintelui confundă într-un mod destul de ciudat responsabilităţile juridică şi politică. Aceasta tinde să-l facă pe preşedinte răspunzător politic în faţa Parlamentului şi a electoratului, deşi motivele de demitere sunt formulate într-un mod care aminteşte de răspunderea juridică”.
Astă vară, partida anti-Băsescu a ignorant condiţia juridică a suspendării preşedintelui, şi anume încălcarea gravă a Constituţiei, şi s-a plasat în planul acţiunii strict politice: e suficient ca noua majoritate să vrea suspendarea şi aceasta trebuie să se şi producă, indiferent dacă sunt temeiuri sau nu. Ceea ce striga partida pro-Băsescu astă vară, şi anume “Respectaţie Constituţia, nu politizaţi instituţiile statului”, seamănă până la identitate cu ceea ce strigă acum tripleta Ponta-Antonescu-Zgonea către l
