Dintre toate manifestările de protest anunţate de sindicate pentru săptămâna viitoare, cea mai importantă – dacă va fi cu adevărat generală – mi se pare greva cadrelor didactice.

Din cel puţin trei motive: 1). Ea atrage atenţia, în ceasul al doisprezecelea, asupra iminentului pericol de prăbuşire, în condiţiile actuale, nu numai a învăţământului autohton, ci şi, prin consecinţe, a întregii culturi româneşti. Căci ce şcoală va mai fi aceea în care absolvenţii de licee şi institute pedagogice, de facultăţi, adică viitorii educatori, învăţători, profesori vor dori să intre într-un sistem care-i duce sigur la sapă de lemn? 2). Din 1990 încoace întreaga noastră structură educaţională a luat-o - cu excepţia momentului când ministru de resort a fost Andrei Marga - pe o pantă descendentă.

S-au proiectat şi chiar s-au pus în aplicare reforme care se băteau cap în cap, după cum bătea vântul politic, s-au încercat experimente de amatori pe cel mai fin organism al unei naţiuni, s-au schimbat programe după programe, după ureche, s-au editat, cu aprobări inconştiente de la minister, manuale care de care mai „alternative", cu singurul efect notabil că au îmbogăţit câteva edituri şi nimeni n-a avut - cu excepţia pomenită mai sus - o viziune coerentă, de durată, asupra felului cum să aducem învăţământul la standarde europene. Greva de mâine-poimâine ar putea pune capăt şi acestei bulibăşeli neprofesioniste. 3) Cu aceste măsuri anunţate de Guvern, cadrele didactice intră, in corpore, în categoria „cenuşăreselor" naţiunii. Şi încă fără pantofiori. Respectul croit de generaţii pentru un educator, un învăţător, un profesor - şi aşa scăzut la cote alarmante azi - va dispărea cu totul, căci cine va mai da doi bani pe un ins care are salariul de două sau de trei ori mai mic decât femeia de serviciu care face curat în biroul firmei dlor Berceanu şi Videanu? Va înflori în sch