În cadrul unui simpozion restrâns organizat de Ambasada SUA la Bucureşti, profesorul universitar de relaţii internaţionale Walter Russel Mead, opina că un motiv pentru care românii se opun exploatării gazelor de şist: faptul că proprietarii de terenuri nu deţin şi dreptul asupra subsolului.
Fără a dezbate subiectul gazelor de şist, ci dreptul asupra resurselor care se găsesc în subsolurile României şi modul în care acestea pot să fie exploatate, vom prezenta o scurtă trecere în revistă asupra evoluţiei cadrului juridic a resurselor de petrol şi gaze şi consecinţele acesteia asupra resurselor din România.
În România, ca în mai toate statele, combustibilul lichid şi mai ales cel gazos nu s-a bucurat dintotdeauna de aceeaşi atenţie din partea cercurilor politice, economice sau financiare corespunzătoare.
„O cale de a rezolva problemele asociate extractiilor (în România) este reforma drepturilor minerale.” Walter Russel Mead (13.10.2013) În Evul Mediu, păcura, deopotrivă cu cele mai multe dintre produsele subsolului (mai puţin aurul şi sarea) nu a făcut obiectul unor dispoziţii în materie de drept de proprietate, condiţii de extragere etc. Numai de la începutul secolului al XIX-lea datează primele reglementări scrise, relative la proprietatea minieră. Astfel, în 1817 Codul Callimachi (art. 382 şi 509) stabilea în Moldova ca bunurile miniere aparţineau statului, în vreme ce Codul Caragea din Ţara Românească introducea la 1818 regimul primului ocupant. Ambele coduri s-au aplicat până la 1832, când au fost înlocuite cu Regulamentele Organice. În materie de drept minier, Regulamentele au introdus - după modelul rusesc - un sistem unic de proprietate în ambele Principate: „subsolul aparţinea proprietarului suprafeţei”. Au persistat deosebiri numai în ceea ce privea regimul
