Andrei PIPPIDI
Intr-o vreme in care autoidentificarea colectiva a romanilor stirneste noi discutii, recitirea originilor natiunii nu mai este o exigenta a puterii politice, cum a fost, ci o confruntare intre prejudecati larg raspindite si indrazneala personala de a urmari un adevar. Aceasta ne aduce insa la intrebarea cita politica se amesteca in orice recurs la istorie. Sau, cu alte cuvinte: exista o istorie pe care sa n-o poata atinge nici o banuiala ca a fost manipulata intr-un scop, mai mult sau mai putin constient, politic? Exista o scoala de gindire contemporana care condamna fara apel excesul de memorie istorica, pe care-l considera un fenomen "balcanic", direct responsabil de izbucnirile de violenta pentru un vechi hotar sau pentru razbunarea crimelor indurate de alta generatie?
Daca-i asa, romanii ar avea dreptul sa nu se recunoasca "balcanici", fiindca sint mai inclinati sa uite ori sa ierte. Despre aceasta dispozitie nationala catre amnezie am citit in 1985 o pagina de Andrei Plesu de al carei adevar, pe care l-am respins pe loc, am avut mai tirziu destule ocazii sa ma conving. De aceea reconstituirea trecutului la nivelul de vulgata istorica, de manual scolaresc, desfasoara pentru noi un tablou eroic si maiestuos din care lipseste vehementa vindicativa si din care lipseste adeseori si adevarul. Agresiva sau suspect de blinda, istoria colaboreaza cu politica, ii serveste de cirja.
De obicei, autoritatea istoriei e imprumutata pentru a legitima o politica. In schimb, despre un text istoric se spune ca e influentat de politica pentru a-l discredita. O anumita conditie ancilara a istoriografiei e socotita rusinoasa, pe cind memoriei colective oficiale i se acorda un credit exagerat. Ca si cum duhul istoriei ar fi ceva independent de reflectia umana asupra destinului unui popor.
De fapt, e vorba de o confuzie intre istoria-artefa