Sătul de atâta editat, pus în pagină, în 2005 ca să mă mai dezmorţesc am plecat în Bacău să fac un reportaj despre mafia lemnului pe Valea Trotuşului.
De fapt asta-i moartea jurnalistului – munca de birou, dar nu despre asta-i vorba aici. Ce am descoperit m-a îngrozit. Pădurile erau furate ca-n codru, dacă mi se permite expresia. Adevăraţii proprietari nu erau puşi în posesie, iar pădurile bărbierite pur şi simplu. România era singura ţară din Europa care permitea exportul de materie primă, iar cheresteaua lua drumul portului din Constanţa. Era cărată chiar şi cu Salvarea! Deşi s-au făcut interpelări parlamentare după acest reportaj, situaţia nu s-a remediat nici până astăzi. Decât în măsura în care unele zone nu mai au păduri, iar băcăoanii se plâng anual că domiciliile le sunt luate de apele învolburate sau că vara se simt ca-n Sahara.
Dincolo de alte bogăţii autohtone, pădurea românească rămâne în continuare o ţintă. Cât de curând expresia „codul e frate cu românul” va deveni nu banală, ci pur şi simplu ridicolă. Asta pentru că potrivit unei ştiri – trecută evident fără să fie prea mult băgată în seamă: „investitorii de peste hotare sunt interesaţi atât de mult de pădurile româneşti, încât şi-au înfiinţat chiar şi o asociaţie. În ultimii ani, investitori austrieci, germani şi finlandezi au investit sute de milioane de euro în achiziţia de suprafeţe împădurite de aici.
Interesul străinilor este strâns legat de preţul cu care se vând pădurile. (...) Un fond de investiţii german, de exemplu, a cheltuit peste 30 de milioane de euro pentru a achiziţiona mai mult de 10.000 de hectare de pădure. Un alt fond, austriac, care operează mai multe firme de prelucrare a lemnului a achiziţionat, în paralel, mai mult de 11.000 de hectare”. Drama este că acolo unde pădurile nu au căzut sub securea nemilioasă a unor români iresponsabili sau a gaterelor ilegale au aju
