Mircea IORGULESCU
Ecuatia este situatia actualei opozitii parlamentare din Romania. Necunoscutele ei sint Ion Iliescu si PDSR. Reducerea opozitiei la fostul (principal) partid de guvernamint ar fi, desigur, o eroare. Nu este insa greu de constatat ca nici una dintre celelalte doua formatiuni, PRM si PUNR, aflate intr-o rece colegialitate alaturi de PDSR pe bancile opozitiei, nu are vocatie de combatant politic articulat. Unul dintre aceste doua partide, partidul lui Corneliu Vadim Tudor, nu prea are de altfel nici chiar vocatie parlamentara, definindu-se aproape fara echivoc drept o "miscare" populist-extremista, de genul Frontului National din Franta; de altfel, liderul PRM s-a si "infratit", de Pastele catolic, la Strasbourg, cu Jean-Marie Le Pen, iar asemenea partide-miscari exista mai peste tot in spatiul fost-comunist. Dupa renuntarea la Gheorghe Funar si la Ioan Gavra, lideri fierbinti, infierbintati si pitoresti, PUNR a cistigat in seriozitate, dar a devenit si anost pina la insignifianta. Incit, sub rezerva unei eventuale deteriorari a coalitiei majoritare, PDSR este obligat sa fie, daca nu insasi Opozitia, cel putin singura forta politica in stare sa aiba si sa exprime o pozitie alternativa.
Dar este PDSR apt de un asemenea rol? Nascut mai degraba ca institutie de putere decit ca partid politic, PDSR si-a ignorat definirea unei identitati doctrinare. A reusit sa absoarba ori sa atraga in rindurile sale nu putine personalitati proeminente, dar s-a coagulat birocratic, nicidecum politic. Indelungata mentinere la putere a favorizat relatiile de grup, de clan si de interese, precum si supravietuirea unui "centralism democratic" avindu-si originea incontestabila in modelul fostului partid unic. Partid prezidential, PDSR nu a fost totusi direct condus de liderul sau veritabil, Ion Iliescu, pe care normele constitutionale l-au oblig