Mă tentează foarte tare să încep cu aceleaşi cuvinte ca duminica trecută, anume : când crezi că le-ai văzut pe toate... Ei bine, când crezi c-ai citit cele mai ciudate petiţii prin care se cer semnături pentru salvarea a nu ştiu ce crocodil de peşteră sau ţânţar de beci de bloc, de somare, de avertizare, de protest, de aprobare, de interzicere... azi mi-a fost dat să văd o petiţie de mulţumire.
Da, domnilor şi doamnelor, cetăţeni ai României secolului 21, există o petiţie de mulţumire adresată judecătorilor şi magistraţilor cinstiţi. Dacă nu vi se pare nimic în neregulă cu titlul acestei petiţii, vă rog să nu citiţi mai departe, acest text nu vi se adresează.
Nu intenţionez să detaliez conţinutul, pentru simplul motiv că n-am avut curiozitatea să-l citesc dar şi pentru că m-a cuprins o stare asemănătoare celei când am dat cu capul într-un nit de cale ferată în zbuciumata-mi adolescenţă, pe vremea când mă ascundeam sub pod să fumez şi mă ridicasem prea brusc, prea tare, prea ca la ţară, având astfel ocazia să văd şi eu vestitele stele verzi în plină zi. Petiţia aceea a fost semnată de sute de oameni care s-au simţit datori să mulţumească umil normalităţii. Au ţinut să mulţumească unor ipotetici judecători cinstiţi care nu iau şpagă, neidentificaţi deocamdată, cel puţin cât DNA-ul scormoneşte încă printre blănurile de mii de euro, buncărele, viloaiele de neam prost, conturile şi buzunarelor magistraţilor prinşi cu ocaua mică, cu şpăgi şi amiciţii în clanurile de mafioţi.
Românii se zbat să salveze nişte rămăşiţe ale unei moralităţi pe cale de dispariţie, de aceea se simt datori să mulţumească şi unui câine vagabond care nu urinează pe roata maşinii, pe gard sau pe poarta casei, unui hoţ că le-a mai lăsat peştele de pe televizor nefurat, că le-a luat doar banii şi le-au lăsat actele în cutia poştală, unui violator că nu i-a şi omorât, unui criminal că i-a
