A avea o părere proprie devine prilejul înscrierii pe lista de disponibilizări. Să nu ne facem iluzii.
S-ar crede că alegerile recent încheiate (şi care ar trebui păstrate într-un manual de eroare, inadecvare şi mizerie româneşti - dar cu coperte de aur) au reprezentat vârful luptei dintre comunism şi anticomunism, dintre vechi şi nou, dintre libertate şi dogmă. Ei, aş! Pe temelia de prejudecăţi grosolane s-au porcăit şi taberele, şi cetăţenii.
Au lipsit cafturile, ruperile de gâţi şi de târtiţe, dar ăsta nu e un motiv de mândrie. O concluzie pripită ar fi că ura noastră a stat ascunsă bine, aşteptând numai să iasă la lumină... Şi a ieşit, iar acum nu mai avem pe unde s-o băgăm la loc. Dar să nu ne grăbim.
O primă constatare ar fi că locuim într-o altă ţară decât cea imaginată de noi, după douăzeci de ani de eforturi democratice. Cei de prin târguşoarele româneşti sau din lumea rurală ar spune că, dimpotrivă, aceasta e patria, în adevărata ei înfăţişare, încremenită pururi în proiect.
Că nu s-au schimbat decât stăpânii locului, că, sub lumina feerică a ecranului de televizor şi dincolo de pospaiul de palavre europene, tartorii locali sunt mai ai dracului decât cei de odinioară. Şi mai puternici, mai influenţi, mai autarhici. Puterea a devenit, şi ea, mai vorbăreaţă şi mai eficientă, în orice mâini ar fi concentrată. Mimează perfect discursul democratic şi îşi impune bunul plac fără milă.
În definitiv, lupta ţăranului cu "fonciirea" de odinioară nu are nimic deosebit. Pentru a-şi conserva identitatea şi a-şi apăra avutul (sau doar nevoile şi neamul), oamenii se supun orbeşte politicii locale. Aşa arată mediul rural, cel pe care îl dispreţuim într-atât. Dar nu altfel stau lucrurile în oraşele mici şi mijlocii. Acolo, funcţionarii-iobagi stau ciuciţi în deconcentrate sau în simple instituţii şi-şi ţin gura cu ambele mâini.
A avea o păr
