„Ascunsul fascinează”. Cu această propoziţie simplă, alcătuită numai din subiect şi predicat, îşi începea Jean Statobinski cartea Textul şi interpretul, apărută şi în limba română graţie traducerii profesorului Ion Pop (Editura Univers, Bucureşti, 1985). „Ascunsul – continua criticul francez - este cealaltă latură a unei prezenţe”. E firesc, e omenesc să doreşti să vezi mai mult.

Dar, scria Statobinski,- „tocmai pofta mea de a vedea mai mult, de a respinge şi a transforma limitele mele provizorii, mă îndeamnă să pun sub semnul întrebării ceea ce am văzut deja şi să consider acest lucru drept un decor înşelător”.

Un spectacol care fascinează

Maestrul şi Margareta de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” este un spectacol care fascinează. Prin condiţia lui de mister teatral, prin statutul său de construcţie grandioasă, barocă, prin ceea ce ţi se dezvăluie dar şi prin ceea ce îţi rămâne inaccesibil la prima vizionare. Prin capacitatea sa de a pune sub semnul întrebării ceea ce ai văzut deja, prin însuşirea lui de a-ţi stârni întrebări. Despre el dar şi despre felul în care l-ai văzut. Asta în pofida unor evidente vulnerabilităţi ale scenariului dramatic, un scenariu insuficient marcat de organicitate, scenariu semnat de Ilona Kiss şi de Zoltán Balász şi care ar putea fi reordonat, concentrat, esenţializat. Şi în ciuda faptului că, frecvent, poate chiar deranjant, metafizicul conţinut specific, marcă de înregistrare a romanului lui Bulgakov e sacrificat pe altarul supremaţiei vizualului.

Chiar dacă au în bună parte dreptate acei comentatori care socotesc că montarea semnată de Zoltan Balász a minimalizat dimensiunea teologică a scrierii marelui romancier rus în favoarea celei teatrologice, chiar dacă e evident că directorul de scenă, optând pentru formula teatrului în teatru şi dorind să transforme spectacolul într-o celebrare a Thaliei şi a ceea ce a