M-a invitat o verişoară pe la ea. Iar fiică-sa de 15 ani, profitând de faptul că mă-sa n-o poate omorî cu martori, i-a solicitat verbal un telefon de ultimă generaţie, scump de te frigea pipota. Altfel, fata e cam sărăcuţă-n tărtăcuţă. Dar dacă-i dai pe mână ce-a ouat tehnologia în materie de mobile, îi aleargă degetele pe ecrănaş de zici că trebuie să turtească un muşuroi întreg de furnici, bucată cu bucată, în numai zece secunde.

Vară-mea i-a răspuns că, dacă nu-şi cârpeşte urgent mediile la şcoală, o să-i cumpere ea un telefon cu furcă şi rotiţă, ca pe vremea copilăriei noastre bucolice. I-am sugerat timid să-i cumpere şi o uşă nouă, deoarece pe cea curentă tocmai o trântise de i-a luxat balamalele, în semn de protest faţă de căpoşenia mămucii. Asta e o fază tipică din înduioşătoarea viaţă a adolescenţilor, cărora niciun adult nu le înţelege zbaterile, crizele existenţiale şi nevoia imperioasă de celulare, de tablete şi, în general, de tot ce începe cu ”i” mic de tipar. Evident, o săptămână mai târziu, am aflat că mami i-a cumpărat totuşi telefonaşul râvnit, emoţionată fiind de faptul că, în stufărişul de treiuri şi cinciuri la algebră, a apărut şi un şapte miraculos. Strada e plină de liceeni şi studenţi care intră cu căpăţânile-n stâlpi, în timp ce-şi scarpină celularele şi nu se uită pe unde calcă - dau în gropi la propriu, ”cu chipul lor isteţ de oaie creaţă”, vorba lui Eminescu. Zilele trecute, mergea în faţa mea, pe trotuar, o elevă (am dedus că era fată numai din faptul că avea un muţunache atârnat de telefon, că altfel hainele adolescenţilor sunt cam unisex). A ţăcănit în ecran inclusiv în timp ce traversa, n-a auzit croncănitul tramvaiului care era s-o calce, că tocmai o suna tipa căreia îi trimisese 80 de sms-uri. Am auzit partea ei de conversaţie: ”Ce pana mea faci, fată, de nu răspunzi? Io sunt în Drumul Taberei sau gen. Nu ştiu exact, că