De catastrofe şi de război te mai poţi apăra. Prostia, însă, prin caracterul ei indestructibil, e de neevitat.
Mi-l imaginez, noaptea, epuizat, umil, târându-se către casă. Deschizând uşa apartamentului, intrând pe hol, scoţându-şi pantofii, apoi haina - pe care şi-o priponeşte pe umeraş. Apoi îşi scoate ochelarii şi îi depune pe măsuţă. Îşi prinde rădăcina nasului între deşte, aşa cum fac oamenii tare obosiţi. Poate ar trebui să se culce. Dar nu! Brusc, pişcat de streche, aleargă prin casă urlând şi gemând. Se dă cu capul de mobile, de parcă şi-ar fi pierdut minţile, iar ceea ce a rămas în tărtăcuţă e celebrul „gol dureros" ce nu vrea să treacă. Îi e frică. Dar e prea laş să recunoască. Ameţit, înlăcrimat, cade în genunchi şi se roagă la toţi sfinţii: „Cine m-a pus? Am fost un dobitoc! Nu mai vreau prim-ministru! Nu-i de mine! Doamne Dumnezeule, de ce nu vine? Eu vreau să vie! Mamă, ia-mă sub pulpana ta, tată, scoate cureaua! Nu-nţeleg problema, doamna învăţătoare! Eu nu mă mai joc!" Acesta ar fi, pe scurt, portretul celui mai incompetent şi cel mai laş premier din istoria României, de la Burebista încoace. :)
De cutremur sau de secetă te aperi fugind sau ascunzându-te. Însă cred că ne e dat să purtăm guvernul Boc al nuştiucâtelea în spinare, până la sfârşit. Un economist bătrân şi resemnat mi-a spus că, poate, prin 2012, o s-o luăm şontâc, şontâc, în sus, ca şi cum am fi, din nou, în anul 2000. Că oamenii vor supravieţui, cu umilinţe de neînchipuit, păcălind statul, bălăcindu-se în economia gri sau neagră. Că vor învăţa să se descurce împotriva tuturor, minţind, escrocându-se între ei, inventând jocuri de întrajutorare, instaurând frigul şi foamea ca servitori devotaţi ai naţiei. Că mizeria poate fi, iarăşi, normală şi că, într-o bună zi, împotriva guvernanţilor şi autorităţilor, economia va reîncepe să funcţioneze. Cu o condiţie. Să nu le mai vină
