„Reforma“ a devenit cuvintul de ordine in Romania postcomunista. Este indiscutabila necesitatea reformelor in toate sectoarele vietii: economice, sociale, politice, educationale etc. Este discutabila insa sinceritatea factorilor de decizie, precum si capacitatea lor de analiza in perspectiva. Multe dintre decizii, care implica transformari si restructurari radicale, sint luate doar pentru „a bifa“ inca un punct dintr-un viitor raport cosmetizat. Oare cit de largi perspective au persoanele cu competente in planificarea Reformei? In ce masura societatea civila poate sa aiba un cuvint de spus? Sint citeva intrebari la care raspunsurile pot fi, la prima vedere, frumoase si satisfacatoare. Realitatea este, adesea, diferita de declaratiile mai mult sau mai putin la obiect ale oficialilor.
Steagul reformei sistemului de invatamint romanesc a fost agitat de fiecare oficial care s-a perindat prin minister dupa 1990. Probabil multi il invidiaza pe Spiru Haret si doresc sa ramina in panteonul corifeilor sistemului de educatie din Romania. Altfel e greu de explicat de ce schimbarea unor guverne sau chiar doar a unor oficiali din minister implica, automat, „regindirea“ reformei in diverse segmente ale invatamintului romanesc.
Invatarea limbii latine in scolile romanesti a cunoscut o oarecare revigorare dupa 1990. Chiar daca multi profesori de limba latina uita sa-si faca datoria si confunda ora de latina cu cea de dirigentie sau limba si literatura romana, totusi, e mai bine decit in perioada comunista. Sint mai multi tineri care stapinesc notiuni de baza din limba latina.
La orizont se profileaza o decizie de „reforma“ care ne va obliga sa folosim timpul trecut cind vom vorbi sau scrie despre predarea limbii latine in scoli. „Initiatorii“ acestei reforme s-au gindit, oare, la consecintele reducerii si chiar ale eliminarii in anumite scoli a orelor