Cândva, ceangăii apăreau la loc de cinste în cărţile de istorie ale lui Nicolae Iorga. Astăzi, par să fi renunţat pasivi la limba, obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale. Rubrica „Dosar“ din această săptămână vă propune o scurtă incursiune în istoria uneia dintre cele mai puţin cunoscute comunităţi din România.

Un cantor din comuna Lunca de Sus, judeţul Harghita, este izgonit din biserica din localitate de către preotul secui, fiind numit „ceangău avortat" şi ameninţat că „va fi suit pe cruce, ca Iisus". Un primar dintr-o altă comună, de data aceasta din judeţul Bacău, îşi aduce aminte de zilele când era elev, iar profesorul de limba română îl scotea la tablă folosind apelativul „haide, bozgore". Ce au aceste două cazuri în comun? În primă instanţă, par exemple de discriminare flagrantă. Însă, spre deosebire de alte comunităţi etnice din România, pentru care astfel de întâmplări ar leza serios mândria originilor, în cazul ceangăilor sunt două simple fapte de viaţă, şi nimic mai mult. Revendicaţi şi renegaţi, în aceeaşi măsură, atât de români, cât şi de maghiari, ceangăii au ajuns o comunitate fără prezent.

Refuzând să se autodefinească ca o comunitate etnică de sine stătătoare, ceangăii nu fac decât să adâncească şi mai mult ceea ce pare a fi misterul adevăratelor lor origini. În satele ceangăieşti, obiceiurile s-au uitat cu desăvârşire. Costumele populare, purtate odată cu mândrie, mai sunt scoase de la naftalină doar de sărbători, şi atunci „asortate" cu o pereche de adidaşi de ultima modă. Graiul ceangăiesc abia se mai aude, fiind înlocuit, în funcţie de zonă, cu limba română sau cea maghiară. Şi toate acestea pentru că, după ce au renunţat la propriul trecut, ceangăii par să se afunde docili într-un prezent în care îşi refuză sau ignoră propria existenţă ca şi comunitate cu valoare istorică.

Povestea preotului secui şi a „ceangăului