Scriu aceste rânduri cu stânjeneala că ne cam lasă memoria în privinţa lui Dorin Tudoran. Într-o societate românească, unde, cu rarisime excepţii, zgomotul şi furia dau valoare şi dimensiune reprezentărilor publice, disputele iniţiate sau în care a fost angajat de-a lungul vremii Dorin Tudoran ies din tipare.
Oricând, oriunde şi cu oricine s-a aflat în contradicţie, D. Tudoran s-a comportat ca un duelist ce respectă regulile jocului şi îşi tratează adversarul cu sportivitatea celui care, cu vocaţie, calm, independent de primejdiile şi consecinţele atitudinii sale, luptă în apărarea propriului adevăr.
Scriu aceste rânduri cu stânjeneala că ne cam lasă memoria în privinţa lui Dorin Tudoran. Pare abia să conteze că, în anii disidenţei sale, a înfruntat brute de partid şi de stat. În 1 august 1984 se confruntă chiar cu monstrul suprem, adresându-i lui Nicolae Ceauşescu un memoriu unde îi cerea doar să i se acorde drepturile garantate de Constituţie oricărui cetăţean. Memorabilă pentru curajul şi distincţia disidenţei lui D. Tudoran e chemarea acestuia la ordin, în 25 martie 1985, de Nicolae Croitoru, Secretar al Comitetului Municipal Bucureşti al PCR şi de Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.
Stenogramele arată un D. Tudoran imperturbabil, flegmatic, vorbind direct despre intimidările la care este supus de Securitate, despre legalitatea gestului de a solicita doar ceea ce i se cuvine omului de pe stradă ce era. Croitoru şi Popescu se urcă pe pereţi, mai ales după ce-l şi momiseră cu nada unor penibile compromisuri: legalmente, D. Tudoran era îndreptăţit să ceară libertate în exprimarea sa faţă de realităţile comuniste. După cum, tot legalmente, a cere senin o porţie de democraţie din miezul dictaturii nu putea însemna decât o periculoasă aberaţie.
Citez o bună observaţie a lui Cristian Tudor Pope