Punctul critic al istoriei spaniolilor în secolul al XX-lea a fost, fără îndoială, Războiul Civil (iulie 1936 – martie 1939), în care s-au masacrat unii pe alţii cu o uluitoare fervoare – şi cu ajutorul Germaniei naziste, al Uniunii Sovietice şi al unor divizii de voluntari de ocazie, de la comunişti francezi pînă la legionari români etc. Prin ferocitatea lui, prin ghemul de cauze care l-au făcut posibil şi prin terţii implicaţi, Războiul Civil nu mai ţine doar de istoria Spaniei, ci e, efectiv, un capitol din istoria de secol trecut a turmentatului nostru continent şi a lumii. Ceva mai aproape de noi am mai avut războaie civile – din Balcani şi pînă în Nordul Africii –, doar că cel spaniol a fost mai asemănător războaielor confesionale de la sfîrşitul Evului Mediu: în Spania anilor ’30, duşmănia nu s-a bazat pe etnie amestecată cu religie (ca în Iugoslavia de alaltăieri) şi nici pe religie amestecată cu structuri tribale (ca în Siria de azi), ci pe convingeri politice şi pe viziuni ideologice despre lume şi viaţă! Iar faptul că preţul fratricid al acestor convingeri & viziuni a fost de peste 600.000 de morţi în doar 32 de luni de conflict spune ceva despre amploarea acestui episod spaniol de crîncenă orbire colectivă.

DE ACELASI AUTOR Cică "moldovenii-s moi" - iată un clişeu bleg Viitorul Holocaust: femei violate sau nenăscute Aşa e viaţa! - plus două studente din Tîrgovişte Trebuia sau nu incinerat Sergiu Nicolaescu? Dar, pe măsura acestei orbiri, a fost şi redeşteptarea ce a urmat. Dacă punctul cel mai de jos al istoriei a fost Războiul Civil, atunci reconcilierea spaniolilor din deceniile următoare – şi mai cu seamă de după 1975, cînd autoritarismul dictatorial al lui Franco a cedat puterea instituţiei monarhice – reprezintă, cred, cea mai mare victorie a lor din secolul trecut. Rănile, ca atare, încă n-au dispărut – dar nici nu s-au infectat. E sufic