Studentul din faţa mea vine la examen, pentru a patra oară. E în anul al treilea, iar cursul pe care-l ţin se adresează celor din anul întâi. Dreptul la numeroase reexaminări a fost câştigat în iarna lui 1989/1990, când eu însumi eram student. Până atunci, cine nu lua o restanţă repeta anul. Studentul restanţier a dat, la prima examinare, foaia goală. A doua oară, a copiat de la un coleg. Pentru a treia examinare, i-am cerut să redacteze o lucrare acasă. Mi-a adus una - probabil cumpărată - care conţinea şi bucăţi plagiate, şi false referinţe. Ce sunt acestea din urmă? Sunt note de subsol, pur decorative, care nu acoperă, altfel spus, o referinţă efectivă. Vă dau un exemplu. Când studentul restanţier mi-a adus lucrarea solicitată, am descoperit că una dintre cărţile mele era citată în josul paginii. Când m-am uitat în text, am constatat că nu era nimic preluat, nici cu ghilimele, nici fără. Pur şi simplu, pasajele respective nu aveau legătură cu ceea ce eu scrisesem vreodată. Procedeul se repeta de 4-5 ori. Era, altfel spus, un soi de mimare ritualică a citării. Studentul miza probabil pe orgoliul autorului care se vede menţionat sau, şi mai grav, pe ipoteza că profesorul nu va citi cu atenţie lucrarea solicitată chiar de el. Când i-am spus studentului că nu mă recunosc în referinţele care-mi sunt atribuite, a roşit şi a dat din umeri; de aici, şi presupunerea mea - poate hazardată - că lucrarea fusese cumpărată de la un "producător în serie". De data asta, lucrarea pe care i-am cerut-o, pentru ultima reexaminare, pare a fi redactată chiar de student. Nu e nimic mai simplu, pentru un dascăl, care citeşte lucrările unor elevi sau studenţi, decât să descopere, dacă autor e chiar cel care semnează un text sau dacă, dimpotrivă, are de-a face cu bucăţi luate cu toptanul, din studii scrise de persoane mult mai savante decât un elev. În lucrarea pe care mi-o aduce restanţie