Moartea ca brand de ţară! Pe cât de sinistru, pe atât de trist. Nu suntem însă prea departe de acest adevăr. Oamenii mor, ce-i drept, peste tot. Ţările bogate n-au găsit încă secretul nemuririi, aşa că miliardarii, până şi ei, se văd nevoiţi, atunci când le sună ceasul, să dea colţul. Mai devreme sau mai târziu, toţi vom face la fel, deoarece asta e regula, cine a scris-o nu se ştie, dar a scris-o, şi uite că o respectăm de la începutul lumii cu toţii, ne naştem, creştem, iubim, îmbătrânim, apoi murim.

Habar n-am dacă a făcut cineva o statistică a repartizării morţii pe glob, fără a lua în calcul zonele de conflict, unde doamna cu coasa este, dacă se poate spune aşa, în mediul ei. Mi-e teamă că o astfel de statistică ne-ar aşeza printre ţările fruntaşe. Poţi să te pui cu moartea? Face ce vrea ea. Până la urmă, să privim partea bună a lucrurilor. Nu ne mai aflăm, aşa cum ne stă în fire, la coadă.

Obişnuim să vorbim mai întâi de bătrâneţe, abia după asta de moarte. Aceasta e ordinea, dacă aşa s-o fi numind faptul că trebuie să îmbătrânim într-o zi şi apoi musai să murim. Ce poţi să înţelegi însă atunci când moartea vine imediat după naştere, ba chiar odată cu ea? Ce ordine mai e asta? Unui ochi albastru, mic cât o boabă de piper, nu-i poate răspunde la acestă întrebare decât tot un ochi albastru, dar mare cât cerul. Adică ochiul lui Dumnezeu. Dacă o fi văzut ce s-a întâmplat, dacă era deschis. Oamenii nu par dispuşi să răspundă. Ei sunt ditamai doctorii, ditamai directorii, ditamai profesorii universitari. N-au timp de nişte întrebări mititele, la fel de mititele ca ochii care le-au pus. N-ar trebui să ne mirăm, uite însă că există şi ceva ce n-au cei care au de toate.

Cam asta e cu moartea pe la noi. De ce să-şi bată cârmacii naţiei capul cu turismul ecumenic, cultural, sau chiar sexual? Turismul funerar ni se potriveşte parcă mai bin