Floriile sunt sărbătorirea Intrării în Ierusalim a Domnului. Totodată, ele marchează începutul Săptămânii Patimilor, trista perioadă când umanitatea transformă florile aduse lui Dumnezeu în piroane, iubirea în ură şi păcatul în virtute. Însă, răspunsul Domnului răscumpără tot păcatul şi transformă moartea în Înviere.

Intrarea Domnului în Ierusalim ne înfăţişează opoziţia nefirească dintre gândurile omului şi gândurile Domnului, dintre lumescul material şi cerescul spiritual. Poporul Îl întâmpină pe Hristos cu flori, haine aşternute şi osanale, ca pe un împărat lumesc, nădăjduind că va scăpa de regimul de dominaţie străină dar şi că Hristos le va rezolva problemele existenţiale (boli, foamete etc.) aşa cum făcuse anterior, motiv pentru care devenise faimos în epocă.

În schimb, ce vedem? Un Hristos al păcii, care se smereşte pe asin, refuzând imaginea unui războinic biruitor călare pe cal alb. Un Iisus al lacrimilor, care nu se bucură împreună cu oamenii, ci plânge pentru întunecarea spirituală a omenirii. Un Mesia al păcii care, surprinzător, deşi vine de bunăvoie la Răstignire, nu pregetă a condamna comercializarea credinţei şi, nici una, nici două, curăţă de impostură casa de rugăciune a Tatălui ceresc, ce fusese transformată în peşteră de tâlhari de către neguţătorii de credinţă.

Pedagogia Săptămânii Patimilor se lucrează treptat, zilnic, prin întregul program liturgic al Bisericii. Deniile ne cheamă seară de seară la cunoaşterea căii duhovniceşti a Patimilor Domnului, iar reperele călăuzitoare sunt puse în faţa ochilor noştri duhovniceşti, asemenea indicatoarelor rutiere puse pe margine de drum.

Pe scurt, parcursul spiritual al acestei Săptămâni arată cam aşa (menţionăm că o zi liturgică începe din seara zilei astronomice precedente, conform zilelor creaţiei şi a fost seară şi a fost dimineaţă):

Luni (duminică seara), pomenim p