Când s-a sfârşit epoca lui Adrian Năstase şi a baronilor roşii, România era împărţită, grosso modo, în două categorii.

Prima, a mediului urban parţial ieşit din tranziţie, capabil să fie motorul modernizării şi al tuturor proiectelor de viitor, dar mai ales decis să voteze împotriva caracatiţei corupte care se căţărase la vârful puterii de la Bucureşti. Mediul acesta era propice pentru ceea ce filosoful austro-britanic Karl Raimund Popper numea "societatea deschisă", adică acea construcţie în care indivizii se confruntă în fiecare zi cu decizii personale. Aceasta nu era însă singura Românie. Nu era nici măcar cea majoritară. Peste tot, în jurul capsulelor care ar fi trebuit să germineze normalitatea, se întindeau hotarele largi ale altei ţări. Deşi vorbeau aceeaşi limbă şi trăiau aceeaşi lume, oamenii celei de-a doua Românii erau cu totul altfel. Nu părăsiseră niciodată nici măcar naţional-comunismul, refuzau cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună orice intruziune a modernităţii şi n-aveau proiecte de viitor peste ziua de mâine. O societate închisă, mereu mulţumită doar cu deciziile celorlalţi.

La finalul primului an din epoca Traian Băsescu şi a baronilor portocalii, România este împărţită, grosso modo, în nenumărate categorii capabile să se metamorfozeze la fiecare impuls politic. În urmă cu şase ani, când l-a învins la mustaţă pe Adrian Năstase, deturnând "nevoia de linişte" propovăduită etern de Ion Iliescu, actualul preşedinte s-a pierdut pe sine, ca proiect şi promisiune, în propria victorie. A uitat, pur şi simplu, că există o jumătate incompatibilă cu jumătatea care îl propulsase, într-o sumă schizofrenică care, deşi dădea 20 de milioane de români, nu putea fi accesată, atinsă, imaginată decât în formula zece plus zece. Traian Băsescu s-a făcut că nu vede, în primul mandat, falia imensă căscată între deschiderea unora şi închiderea