Într-o istorie cu atîtea schimbări spectaculoase - cum este istoria noastă modernă - rămîne loc de mult contrafactual. Iar monarhia românească - una dintre instituţiile care au parcurs, alături de societatea care am fost, de cîteva ori drumul de la agonie la extaz şi înapoi - poate intra în acest joc intelectual. Carol I a fost un mare rege. Dar dacă, să presupunem, în războiul franco-prusac din 1870 ar fi învins francezii, şi nu nemţii, istoria sa glorioasă s-ar fi scris altfel. Francofilia exuberantă şi net oportunistă a unor români cu stare de atunci ar fi explodat în străzi şi prin tîrguri, iar Carol poate şi-ar fi strîns bagajele şi s-ar fi întors la casa părintească, mai înainte de a împlini 8 ani pe tron; iar România ar fi devenit fie teren de luptă între familiile băştinaşe, fie una dintre primele republici ale Europei. Fie şi una şi cealaltă. Aşa, Carol a stat 48 de ani şi ţării i-a fost bine. Numele regelui Ferdinand este legat de unul dintre cele mai măreţe momente din evoluţia statului - anul unificator 1918. Dar dacă ar fi învins Puterile Centrale şi nu Antanta, regele ar fi rămas conducător al unei ţări mai mici, eventual extinsă spre estul basarabean şi nu spre vestul ardelean. Sau, dacă nu ar fi fost ghidat de Ionel Brătianu ci de politicieni de mîna a treia, el - fire ceva mai slabă şi mai ezitantă - ar fi sucombat sub povara propriei coroane. Dacă Franţa nu ar fi căzut atît de repede în 1940 şi dacă ambiţiilor lui Hitler, pe cale de consecinţă, li s-ar fi pus capac la vreme, Carol al II-lea ar fi rămas în istorie ca cel mai mare rege român de la 1914 încoace. Economia începuse să funcţioneze, ţara era în stabilitate. Cu o Franţă puternică în 1940, nici Stalin nu ar fi ajuns satrapul Europei, iar C.Z. Codreanu ar fi îmbătrînit ca un rebel, privit cu anumit amuzament curios. Pasiunile sau moralitatea regelui român nu ar mai fi interesat pe nime