Călătoria prin spaţiul geografic al României a fost şi rămâne, pentru străini, o aventură. În urmă cu sute de ani, ca şi acum, drumeţii de pe alte meleaguri remarcau gropile, nepăsarea autorităţilor, munca de mântuială, praful (vara) şi mocirla (iarna) omniprezente

Dacă v-aţi săturat, cumva, de gropile şoselelor din 2012, „Weekend Adevărul" vă invită la o călătorie pe drumurile româneşti de acum câteva secole, aşa cum au fost ele descrise de străinii care le-au străbătut. În plină epocă fanariotă, la îmbinarea dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, vom descoperi impresii, obiceiuri şi probleme care, oricât de surprinzător ar părea, sună familiar. Nepăsarea autorităţilor faţă de infrastructură, scuzele invocate pentru a nu face nimic, lentoarea cu care se schimbau lucrurile, praful sufocant vara şi noroiul ca o mlaştină iarna, lucrările de întreţinere făcute de mântuială, scump şi ineficient - toate sunt prezente în conversaţiile de zi cu zi din 2012 ale locuitorilor acestei ţări aşa cum se regăseau şi în jurnalele de acum peste 200 de ani. Privită din perspectivă istorică, povestea drumurilor din această ţară unde statul plăteşte un miliard de dolari pentru 40 de kilometri de autostradă, iar şpaga e inclusă în contractele de licitaţie capătă alte semnificaţii. Dacă eternitatea s-a născut la sat, atunci neputinţa de a construi un drum civilizat pare să poarte, în Europa, numele României.

„Convoiul nostru apucă pe un drum îngust, tăiat în coasta muntelui. Urcăm înspăimântaţi, cu ochii pironiţi pe peretele stâncii, ca să nu vedem prăpastia, roţile trăsurii călcând chiar pe marginea ei; pe alocuri, calea este atât de îngustă, încât parcă suntem agăţaţi deasupra hăului. În clipele acelea de mare primejdie, oamenii care ne însoţesc stăpânesc trăsurile cu nişte frânghii aduse anume în acest scop, în timp ce alţii, în spate, le susţin cu br