Traian Băsescu ne-a întins din nou o momeală, pe care am înghiţit-o cu undiţă cu tot.
Includerea în strategia naţională de apărare a unei vul nerabilităţi constând în "fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de infor maţii false despre activitatea acestora" a avut un singur scop: să ne isterizeze (pe noi, ziariştii), să ne autovictimizăm şi să ne facă să uităm de guvernul Boc.
Băsescu a câştigat pentru că televiziunile de ştiri au renunţat la emisiunile despre soarta pensionarilor şi a bugetarilor şi s-au concentrat pe "atacul-prezidenţial-împotriva-presei".
Două elemente au favorizat diversiunea. Primul: afirmaţiile din strategie sunt reale. Sunt suficiente situaţii în care instituţiile statului au fost atacate la comandă. Cel mai bun exemplu este "cazul Becali", când 90% din mediile audiovizuale au participat la linşarea judecătoarei care a aprobat arestarea liderului PNG.
Al doilea element care l-a ajutat pe Băsescu: ce credibilitate mai are presa atunci când îi cheamă în apărarea sa pe Sorin Roşca Stănescu şi Vadim Tudor?
Dar problemele presei - o structură care ar trebui să fie complet independentă de stat - nu au ce căuta într-o "strategie de apărare a ţării". Pentru că, poţi să-ţi pui întrebarea: ce va face CSAT pentru a elimina vulnerabilitatea? Va propune o lege a presei, va introduce sancţiuni penale speciale referitoare la acest "fenomen", va spori supravegherea serviciilor secrete?
Statul român are deja instrumente puternice pentru a interveni în media. Consiliul Naţional al Audiovizualului poate sancţiona conţinutul editorialal mediilor electronice, o putere de care se poate abuza foarte uşor. Iar şeful statului, la fel ca şi premierul, poate cere spaţiu de emisie la televiziunea şi la radioul public atunci când doreşt