Din aprilie 2002 încoace, odată cu instalarea unei noi conduceri, Teatrul de Stat din Oradea se află din nou în tranziţie. De la un "ce", deloc de invidiat, către "ceva" care, pentru moment, e greu de precizat. Neîndoielnic, noii ocupanţi ai posturilor de conducere sunt mai dinamici, mai dornici de a munci decât cei ce i-au precedat. Au reîmprospătat trupa, folosind totuşi un mod asupra căruia eu am serioase rezerve, au reuşit chiar să-l convingă pe Mihai Mănuţiu să vină şi să monteze Intrusa, se află în discuţii avansate cu Alexandru Dabija, semn că sunt conştienţi că principalul motiv al slabelor performanţe artistice anterioare a fost calitatea profesională îndoielnică a regizorilor care au lucrat la Oradea. E apoi evident că noua echipă managerială e nemulţumită de relaţia nu tocmai caldă dintre Teatru şi comunitatea locală şi e în căutarea unor strategii apte să o îmbunătăţească, astfel încât orădenii să regăsească drumul spre Teatru. Principalul target e reprezentat de tineri.
Spectacolul cu, deşi eu aş zice mai curând după, piesa lui William Shakespeare Visul unei nopţi de vară e proiectat mai cu seamă cu gândul la tineri. Regizorul Ion Sapdaru, împreună cu Mihai Pastramagiu, semnatarul decorurilor şi Alina Dincă, autoarea costumelor, au supus partitura shakespeariană unui drastic proces de actualizare, dar care alunecă uneori şi în chip anartistic în zona parodicului nedorit. Nu mi se pare deloc inutil să amintesc că parodie vine de la grecescul parodos, prefixul para însemnând "pe lângă", "contra", iar "ode" înseamnă "cântec". Îmi asum riscul de a fi acuzat de teribilisme filologice şi adaug că la origine parodie avea trei accepţiuni diferite - a cânta fals, a cânta în contratimp, a cânta pe alt ton. Or, hiba principală a spectacolului orădean e tocmai aceea că la nivel ideatic şi vizual se află în flagrantă contradicţie cu textul shakespearian.