Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi preşedintele Fundaţiei Universitare a Mării Negre, discută într-un editorial Adevărul, despre implicaţiile crizei din Siria asupra politicii externe a Federaţiei Ruse, şi consecinţele acesteia pentru spaţiul euro-atlantic.
„Rusia nu mai este de mult o putere globală. În ciuda retoricii de „superputere”, convingătoare mai degrabă pentru publicul intern, relevanţa ei contează mai degrabă la nivel regional, în aşa numita „străinătate apropiată”, după cum arată şi recenta adeziune a Armeniei la Uniunea vamală Rusia-Kazahstan-Belarus. În cel mai bun caz, în anumite circumstanţe, Rusia poate deveni „putere regională cu incidenţă globală”. Oportunitatea ideală pentru asemenea joc strategic este criza siriană.
Care este contextul? Declaraţia preşedintelui american Obama din august 2012, care fixa ca linie roşie de externalizare a conflictului din Siria utilizarea armelor chimice, obligă astăzi SUA la ripostă. Indiferent de învelişul formal al intervenţiei, ea se va produce. Chiar dacă Summitul G20 nu a adus consensul, majoritatea statelor au acuzat guvernul sirian de utilizare a armelor chimice, iar UE dă semnale în aceeaşi direcţie.
Din declaraţiile Casei Albe, putem deduce că intervenţia americană va fi de tip chirurgical, menită să paralizeze punctele strategice ale armatei siriene, să „cureţe” drumul insurgenţilor antiguvernamentali spre Damasc şi să genereze înlocuirea regimului lui Bashar al-Assad. Ce se va întâmpla cu liderul sirian nu este clar: eliminare, arestare şi judecare, extragere din Siria, partajarea ţării şi mutarea lui Bassar în regiunea secesionistă etc. Una peste alta, intervenţia americană cu trupe pe teren trebuie evitată, iar schimbarea de regim trebuie făcută cu „victime colaterale” minime şi lăsând coloana vertebrală a armatei